de Daniel Aurelian Radulescu
Stau aninat ca fructul, sus pe ramuri,
Mai copt pe zi ce trece, aștept sa cad
Bun de consum, pe o poteca, in plin vad
Imbujorat de atata parg sa-nroșesc flamuri.
Ma insamanțez tot neam de același trunchi
Și-aș vrea din miile semințe fara numar,
Ce putrezesc, sa dau lastarul rar și tanar
Și tot așa, sa fiu al neamului manunchi.
Chiar floare dac-am fost, purtat de albine,
Nicicand n-am fost un dezradacinat
De-al sau pamant, ce semeni mi-au mai luat
Ca-s seva lui, mai mult la rau, decat la bine.
Și pasare de m-ar manca sa ma digere
Impraștiind samanța-n locuri departate,
Raman tot eu, ce nasc paternitate
Ce-aș vrea s-o știu nascanda, nu ca piere.
Privesc in jur; macar nu-s doar o frunza,
Ospaț de vreo omida, doar caduca,
O lucratoare veșnica, pierind naluca
O foaie-curcubeu de verde, galben, ruginiu de-o panza.
Poate am trait mai scurt de asta data,
Imbobocit tarziu și n-apuc pan' la iarna,
Ce oricum ingroapa tot, fara sa cearna
Raman fruct, o poveste ce in nou se adapa.
Ce șansa am avut c-am apucat dulceața,
Stransa s-o dau, n-am pierit verde crud.
Raman matase din cocon, nu cad frunze de dud
Sunt rod, trunchi deșirat in coli, cu scrisa viața!
13.06.2012
|