de Daniel Aurelian Radulescu
Am, se pare, certitudinea, ce de mult ma incerca, a prioritații existenței lumii,
caci -cum de obicei am totul invațat de la sinceritatea animalelor-
cand e vorba de rut, se uita de orice; de conținutul oalelor,
de gerul uscat, de mangaieri ramane salbaticul, unicul, strigatul lunii!
De unde teama nesfarșita ca mi-am pierdut singurul prieten,
pe dulaul Bobița, plecat fara sa dea știre, cautand ceva gemene;
m-a lasat, cu bolul plin l-așteptand și e frigul de crapa o cremene
n-am știut ca tot ce-i ofer, chiar și sufletul pus, este atata de ieften?!
Epopeea ingratului crește și-o verific din nou, c-un iz dezolant,
cu pisicuța Neri, crescuta de pui, ce-i la nesfarșit in lung scheunat;
de nimic n-o doare, de bobițe-n tava, nici de mangaieri, culcatu-n halat
pleaca nopți și zile, forfotand intr-una cu motiv precis "sexu-i important!"
Totu-mi da o senzație stranie, de parca m-amestec d-etern,
nimic nu ajuta -consolare n-am și de știu ca-s unic și-mi vreau nemurire-
ordine-mi repun la lucruri, ce sunt insumi o parte, eu, așa-zisa fire
și inec de necazul, blestemat ce-l am; de-a fi neinsemnatul printre alții un patern!?!
Chiar și viața, lumea, toate-s rut produs reprodus infern!
15.02.2012
|