de Daniel Aurelian Radulescu
Sa nu-mi invadez gand cu tristeți stau planton
Fiindca nu știu cum de se face de-s cam parasit;
Cum imparat sau rege ce-a urcat pe tron
Și nimeni nu-l mai vrea, doar locu-i harazit.
Așa-i se pare scris cand te-nconjuri de-ai tai,
E numai o naluca crezul de impreuna
Caci zborul de acasa nu are inapoi
Și lumea-i azi sihastra, nu e la braț, de mana.
Or fi adolescența sau tinerețea cruda,
Doar ele gustul aprig de castul anturaj
Și adultul egoismul de-agonisit feuda
Cu impanzit copii, feriți de derapaj?
Iar mai tarziu cand pleaca și ei și ai nepoți
Este final de ruta la trenul personal
Golit; ramas cușeta in care vise-ți porți
C-un aliat de-o viața? Trecut sentimental!
Nici certitudini n-am c-ar fi la fel la toți
Dar parc-așa se-ntampla in lumea mea restransa
Și atunci ma plang, deplang, sa știe stranepoți
Ca totu-i ciclu scurt de-o viața nepatrunsa!
05.02.2012
|