de Daniel Aurelian Radulescu
Ochii iși țintesc inexpresivi printre carouri reci de gard
Și mainile și le intind -ai nu știu cui- mai mulți copii;
Mai mici, mai mari, cu palid chip ca din manjit de-un gros de fard,
Speriați privind in juru-le ca-n curțile de pușcarii.
Cer bani puțini, pentru un suc sau fum de vis de o țigara
Și se lovesc din cand in cand disimuland o dușmanie
Fara a cracni, chiar daca doare in frigul, cruntul de afara
Pana ce apare-un gardian "Iata, iar vine saracie!"
Din cand in cand trec se ținand in apatie mana-n mana
Cupluri-femei; una matura-n halatul lung de asistenta
Cu mersul ferm preocupata de rolul ce-are de stapana
Tacand sau 'n dialog-mister c-o mica, fina adolescenta.
Și brusc din nevazut apare din fundul, lungul de alee,
La brațul sigur simulat sub haina-n plușul greu maron
Un chip de-o zana infiripata in inceputul de femeie
Iși profiland sublim-suavul ce-i ațintit de-un varf de pom.
Oh cata frumusețe-i este se-ncatușand intr-o privire
Ce-și pierde perindandu-și-o spre-un orizont de neștiut,
Lasand ce inima o vede intr-un zvacnit de-o tresarire
Se aninand de corp splendid cu profil fin Doar ce-a trecut!
Uimire doar ramane-n urma care se șterge neințeleasa
Cand dup-un timp tarziu apare nesigur, parca același cuplu
Dar gand nu zboara acum; e cap, ce-i greu de par ce-o apasa
Infipt in piept in nemișcarea inspre pamantu-i de periplu!
Cu greu razbate acuma finu-i; doar amintindu-se faptura
Ce sta in spastica-ncruntare neințeleasa, fara voie,
Egal pașind in sacadat ritm zdruncinandu-și tot, figura
Ca din poem de pe alt taram de neuitatul Alan Poe.
Și aer parca e-n cutremur și sol de atat de mult nedrept
Și mintea sana-i razvratita se razbunand intr-un nevrand;
De ce oare-i atata rau ce doare-n minte, in suflet, piept
Și Dumnezeu de s-a nascut de ce nu s-a nascut mai bland?
01.03.2012
|