de Daniel Aurelian Radulescu
M-am spalat tot, cu trup și suflet in albul albiei de-o viața
Și ma caiesc ca apa-i scursa-n canalul, cel duhnind cu toții,
Curgandu-mi gandurile pure in zadarul necitit al sorții
De-un papușar, ce n-a știut sa-și traga ițele O paiața!
'mbaiat in spuma de clabuc, mi-am spart din bule, vise șterse,
Ma usturand in ochi cu picuri de lacrimi pentru dragi pieiri,
La fel onirici, ce nu-ntorc nici ei, nici pasiuni, iubiri
Ce nici oceanele n-ar stinge Adanci, intinse in averse.
Și mi-am șters mintea de imagini, lasand-o parca mai uscata,
Sa nu musteasca iar idei, ce-mi fac un testament idilic,
Prozaic, altora-n lectura, doar mie sfant cum crezul biblic;
Personal, ireproductibil Secandu-mi ființa devastata.
Mai pur oare-s acu', in mijloc, inspre urma din al meu scaldat,
De atinsul, linsul, unei lumi pedestre-n ideal, ambiții,
Sau poate nou nascut, ce-am fost, era, macar in supoziții,
Mai puțin ros de la taraș, cu puțin zbor mesaj curat?
Nici chiar acum, ieșit din baie, nu știu de-s un sortit sortat
Și nu sunt o alegorie, sa-mbiu și pe-alții-n cautat?!?
28.05.2012
|