de Daniel Aurelian Radulescu
te-am strigat, in gand și-am auzit ecoul, ca un flux de maree
ce mi-a inundat fruntea, inecat de-atata așteptare zile la rand,
inutile, cand numai noaptea, intunericul, el singur, imi da-n vise curcubee,
sa te amestec infinit culori, sa te țes pana ploaia cerne, se plangand
ca nu mai are arc sa-și faca punte catre soare,
sa piara intr-un reflux și sa raman o aratare
uscat, pana ce ma vei inunda din nou, cu strigatul asfixiat in propriul gand
06.04.2013
|