de Daniel Aurelian Radulescu
E adevar ca suflet este și pleaca doar cand viața trece
Dupa ce-a stat in hibernare, ieșind arar din al sau fald?
Și de la ce se-ntampla tot și-n urma lasa corpul rece?
Atunci, de ce o fi la toți; doar ca sunt vii? De ce-au trup cald?!
Și n-are, suflet, greutate? Cum poate singur, el, sa zboare?
Și de-i așa ușor, cum poate sa stea cu trupul la un loc?
O fi mister, doar langa viu, fara materie; o mișcare
Ce-ar vrea inertul, in cutremur sa-l faca din ghețar un foc?!
Oricum și fum de-ar fi, nu poate sa iasa dincolo de ceruri,
Ca sa privim noi neștiutul, crezand ca el pe noi ne știe
C-avem trimiși, fuioare multe ce ne privesc calde, din geruri
Și-i doar o mistica placere, de-avea ce noi vrem cum sa fie!
Deci dac-ar fi minunea draga, așa cum credem, numai bun,
De ce nu mai raspunde-n veci, chiar de chemata-i, de-i in aștrii
Și lasa raul in neștire de cap sa-și faca, capcaun,
Pe noi, pierduți corpul de suflet, de vii Sarmanii de sihaștrii?
15.02.2012
|