de Daniel Aurelian Radulescu
Am teama veșnica; aceea de a nu fi urat la moarte
Caci este ultima mea poza in anticamera retinei
Cu negrul ce se-ncepe-n ciclul ce definitiv ma va desparte
De mine insumi, trup și gand, far-a mai ști de ce-mi revine
Simt straniul sentiment frustrant de-a nu avea niciun control;
Sa-mi așez parul in oglinda, singur sa imi aleg parfumul
Sa-mbalsamez tot anturajul, cand mi se ia și ultimul rol
Și nu mai pot nimic decide cum sa ma imbrac și s-aleg drumul
Nu pot nici trist sa fiu, sa plang și-aș fi cel mai indreptațit
Și nici caldura n-o mai am -și cat de cald eram la atins-
Iar florile ce miroseam nu-mi vor mai colora dormit;
Etern de-acum -indiferent cum nu-mi placea- de toți desprins!
Ma rog sa n-am multe pacate, sa fiu povara de iertari!
Mi-e greu s-accept sa imi fiu eul far-a mai fi și-nca sa fiu,
S-oblig așa doar de cutuma, timid ce-am fost, reci sarutari
Ce nu le cer, caci n-am cerut Aș vrea, cand mort sa fiu tot viu!
PS
Cum nici la nașterea-mi ce-am fost și nu puteam sa interviu!
Deci nașterea și moartea-mi sunt debut de-a fi, nu fi Și-mi scriu!
18.04.2012
|