I
Spre Nord, in noaptea mortei, se afla-o mare-ntinsa Ce este de lumina cereasca neatinsa, Iar vesnicu-ntuneric domneste jos si sus. in lung si larg se lupta talazuri razvratite, Nameti de bezna, iaduri cu urlete cumplite, in care sta la pinda semetul nesupus.
Si nu e pe-acea mare decit intunecime Si groaza-n inaltime, si groaza-n adincime Oriunde deznadejde si cerul nicaieri Peirea deopotriva, in laturi si-nainte, Limanul de scapare, fantasma care minte, Iar miine ca si astazi, si astazi ca si ieri.
Departe cit se poate de-a stelelor cintare, Vislasu-mpins de soarta cind e pe-aceasta mare. Departe cit se poate de-al soarelui amor, O simte cum in suflet repede-a ei navala,
Ce-ntreaga il coprinde cu unda ei fatala, Si rozele sperante se-ntuneca si mor.
Dar insusi al meu suflet a fost aceasta mare.
II
Spre Sud, sub grozavia arsitelor solare,
Se afla a pustiei cumplita dezolare,
Acolo e domnia nesipun'Ior sterpi,
Acolo nu palpita rasuflet de racoare,
Nici zimbet de verdeata, nici lacrimi de izvoare,
Ci corbii sunt prigorii, iar florile sunt serpi.
Acolo, pina-n zare, e-ntregul ses, un singe,
S-o flacara de ghiena din ceruri se rasfringe,
Mereu te duci-nainte, si nu inaintezi,
Grabesti catre naluca poetului, zadarnic,
induri din zori in noapte al foamei chin amarnic,
Si moartea-n orice clipa in fata ta o vezi.
Departe, cit se poate, de-a soartei darnicie, Drumetul cind se afla impins spre-acea pustie, Departe, cit se poate, de ce e omenesc, O simte cum in suflet in largu-i se aseaza, Si-n calea ce strabate doar corbii il urmeaza Spre visele desarte ce-i rid si-l nalucesc.
Dar sufletul meu insusi a fost acea pustie.
|