Piatra-i rezultatul celor patru plopi in noptile din care nimeni nu mai iese. Tu canti sau mai bine iti tai mainile legate cu lacrimi de lucrurile toate acolo unde naste raul din coasta pierduta demult de strabunicii tai.
Si vii la mine intr-o zi de primavara.
Eu stau in intuneric, s-ar putea
sa zabovesc, o groapa In pamant
lasata neacoperita si din ea
plutirea ochilor mei n-o sa te recunoasca.
Tu vei pleca, solstitii
iti putrezesc in sange, o de sus
iti vei potrivi oasele-n singuratatea plopilor
din care nu vei mai iesi. Tamaduit
sa fiu nu pot, luna macar
de-ar ingheta cu mazga ei frunzele toate,
sa taca -
daca as mai minti, cu droaia de prieteni
in carca incercand sa imi sterg urmele,
un mal s-ar surpa undeva si soarele
va cantari in craniul meu izvoare noi.
Voi incepe sa strig mai intai.
in spatiul calmat de ape necuvantatoare
nimic nu se-aude. Sufla-voi
in flacara ierbii s-aprind
mamele acolo sub pamant.
Din palnia deschisa a climelor sa culeg animalele
dandu-le foc deodata-n maruntaie
spre-a nu ramane dintre toate decat eu.
Caci e atat de mare durerea si mainile vor acoperi pamantul. Belsug de rani piezis lunecatoare hranindu-se din neajunsurile sferei. Copilul, va veni oare copilul iesind din apa, siroind in noapte, aproape orb, printre cei patru plopi ridicand piatra ca o izbavire, zvarlind-o-n groapa-n care-astept zadarnic nebun de presimtirea izbiturii cu carnea sloi, la panda-n umbra grozava-a radacinilor de plopi.
|