Apusul se zbate-n vapai peste culme Si-n purpura-mbraca aleiele moarte.
Apusul se stinge ca viata-ntr-un lut, Se stinge ca cei care sufar, Si-o raza desprinsa din cadrul lui mut Saruta micsandra uscata si crinul, Si-adoarme pe buza curata de nufar.
in cripta de aur se-ngroapa Seninul.
Si prinde o struna prin ramuri sa geama :
ingina amantul sonata iubirei,
Ori cinta romanta acorduri barbare ?
Pe bolta lucesc nestemate, Si pasari, in stoluri, plutesc visatoare, Si lacul suride de-atita lumina Acum, cind iluziile-n vis sint uitate.
De ce plinge parcul sub bolta senina ?
In hohote, vintul de toamna scandeaza Poema lui trista si-aceeasi de veacuri,
Si picura lacrimi din ramuri uscate In ritmuri de ritere sparte. Se clatina frunza o clipa in aer Cum salta trirema-ancorata in port - Si-adoarme-n carare usor, fara vaier:
O raza uitata pe-o frunte de mort.
In albe vesminte sta luna-n palatu-i, Topind peste straturi argintul de astre;
In albe sicrie culcati sint zefirii -
Ce gol si cernit este ramul !
Si plinge mimoza si pling trandafirii.
E toamna si trista e pacea-nserarii
In parcul ce-o clipa-a sclipit ca margeanul.
Dormiti iar, iluzii, la sinul uitarei
|