atunci, sufletul, nestiind de sine se invaluie-n tacere lasand fara de har sa se aprinda un dor fara cuvinte ca o seara ce vine-n urma dezgolind insingurari
si-ndepartari si raze ca stralucirea unei spade, noaptea ce se lasa, vinovat sufletu-si uita Izvorul si priveste catre frunze
uimindu-se ca de a sa risipa
atunci e insetat de moarte si se apropie ca de-o iubita cu degetele reci vapaia fruntii sa ii dezmierde vrea
sa nu mai stie numind uitarea, somn adanc, genune
fara sfarsit durerea ce incepe
si mult straina, mult, tarzie
ii pare vremea pentru-a sa izbinda
s-ar naste pasare, s-ar naste nor si palid print mereu iubind s-ar pierde-n basme scanteind sa nu-i mai fie lui osanda al gandurilor vechi popor
sa-ngroape taina sa de om
luminii doar,
asemanare
sfintenia nebanuita
la malul apelor in somn
cand amagirea da in floare
si vis, s-ar vrea,
acelor ape
si ielelor s-ar face domn
si viata sa s-ar vrea ursita
ca vina steaua sa i-o poarte
si-o stea sa-l vindece de moarte
cu alta moarte, netraita cel care inca nu se stie iubit de nevazutul Soare bea vinul sau, amaraciune
sarac de linisti, de iertare melancolia-i lina sora si versul creste in splendoare cumplita-i floare carnivora
|