duc vase
unde
in miresme noi, dispar
ca roua lumile
numai stravezime. Focul Dinafara creind o volbura de soapte
si de sfere cand florile de ceai, de un verde-nchis
se lasa o clipa doar
cat pleaca o sageata
lasand sa cante struna
cat un frate
oprit din rugaciune-a-mbratisat
orasul de pe munte cu o privire
cat timp ii trebuie unei lacrimi
sa isi adune sarea sau petalei sa se desprinda si nimic mai mult
se limpezeste
se acopera, se lasa
in cestile de porcelan, un timp pana cand, ingenuncheat, fiecare uita de sine si cum lacul din poem se termina in cer, gandurile-ncep ca nuferii de albe, de desprinse
nici viata si nici moartea, bucurie fara de margini, cat miracol spui sa faci un gest
cum s-ar deschide in duh
petala cu petala, floarea tristetii noastre, in lumina, ingeri inceata mana, gatul unei lebede oferi ceaiul, atat de-aprins in seara, o clipa si apoi
din nou intrand in umbra
de culoarea lunii printre versete-ncet ca lebada atinse
drumul ascuns, mangaind parca
un chip ascuns de noapte-al
unui inger alauta
|