In sangele femeii ce ne-a purtat in pantec S-a intrupat minunea grauntelui de viata. Si din a ei durere zbucni intaiul cantec, Si din a ei privire, intaia dimineata.
Din jertfa ci trupeasca purtam din ea o parte Cum poarta grau, intr-insa, o mana de plamada, Si-o ducem fara stire, prin veacuri mai departe, Cum duce si caisul o nemurire-n roada.
Induioasarea mamei din clipa cand simti Miscand cu ea deodata, in viata ei, un om, Noi o purtam in suflet adanc, fara-a o sti, Cum poarta bucuria-nfloririi lui un pom.
In ea ni-i inceputul si patria fiintei.
Prinsesem radacina in ea ca intr-o glie;
Nestiutori pe urma de chinul suferintii,
Ca sa ramanem singuri, ne-am rupt din carnea vie.
Dar nostalgii ascunse si nemarturisite
Cresc in faptura noastra si neintrerupt ne cheama,
Ca-n dragostele noastre-nsemnatc de ursite
Sa vrem aceeasi jertfa din dragostea de mama.
|