I
Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plina,
Rasturnata
De pe-un umar gingas de virgina,
Dimineata
Toarna din belsug lumina
Peste valea toata.
Si natura-n pripa desteptata, Parca poarta pleoape ametite De lumina ce-a venit deodata, Peste dealurile adormite.
Jos in vale,
Val subtire se aduna
Dintr-un praf ce-a caruntit in noapte,
Din tot praful straveziu de luna
Ce-a cazut pe graurile coapte.
Nourasi de ceata stravezie Peste care, alb, seninul cerne: Parca-nsamna niste albe perne Pe un pat nestrans care-ntarzie.
Peste satul inca adormit Si pe valea iazului cu stuf, Fumul diminetii linistit
Se asaza moale ca un puf.
Si prin valul scanteierii roze Nu te poti uita la rasarit; E-acolo ceva nedefinit, E cascada unei nebuloze.
II
Si Dimineata,
stand inca in genunchi
Cu fruntea-i alba ridicata-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarna din belsug lumina.
Manunchi dupa manunchi.
Si Dimineata,
Inseninandu-si de racoare, fata,
Cu parul ei de aur, despletit,
Ridica amfora ei plina
Tot mai sus, -
Si-acum in picioare
Pe zarea de la rasarit
Toarna mereu din soare
Pana ce moare,
Cu fata la apus.
|