La geamul odaitei prietenului meu, De cand s-a dus si nu se stie unde, Stau storuri trase-n jos mereu, Si dupa ele cineva s-ascunde Presimt atat ca dincolo de storuri Uratul sta acum stingher prin goluri Si in dulapu-nchis ce-a mai ramas, Tacerea sta cum ar fi stat un ceas.
In odaita lui de ganditor,
De cand s-a dus si nu mai e acasa,
Un soarec rozator
Ii roade cartile pe masa.
Arar si-aduce cineva aminte
Ca si acolo a trait un om,
Mai inainte
Azi doar un pom,
Cand este vant mai bate cu un ram,
Asa precum bateau prietenii, in geam.
Si la fereastra ca un ochi bolnav, De pe-o crenguta mica de copac, Cea de pe urma frunza-asculta grav. Cum toate lucrurile-n casa tac.
E toamna. Un paianjen parasit. In liniste sunand ca zurgalaii, Vazand pustiul ce l-a impanzit, S-a spanzurat in mijlocul odaii.
|