Sunt poate milioane de ani de-atunci, o, soare ! De cind tu cel ce astazi urci boltile de-azur. Erai de-abia o pata prin neguri calatoare, O forta-n mers ce-si cata o forma si-un contur.
Asa erai, dar timpul ti-a modelat conturul Si incendiul ce-n tine mocnea de vesnicii inflacarat deodata a luminat azurul Si ale mele negre si mari melancolii.
Asa erai pe vremea intiiei aurore, Pe cind eu, negrul greier, rapsodul fara glas, Ce te cinta-nstrunindu-si elitrele-i sonore, Asa am fost de-a pururi si-acelasi am ramas.
Eu sunt intiiul sunet care-a trezit ecouri Far-a trezi pe lume fiorul unei uri, Rapsodul ce-a rupt pacea inaltelor platouri Si-a desteptat visarea funebrelor paduri.
Ca intr-o sera calda traiam punctind tacerea, Privind plin de uimire cum vremile ih mers inalta continente ori pregatesc caderea A cine stie carui fragment de univers.
Parea cum ca natura, arareori satula De vechile tipare, cata izvoade noi; Cum de-a putut fragila si fina libelula, Vislind atitea veacuri, s-ajunga pin' la noi ?
Azi naruia si miine, cum o-mbia capriciul, Zvirlea in dar eterne nimicuri pe pamint, De-atunci si-a aprins lampa albastra licuriciul, Si n-a mai fost in stare s-o stinga nici un vint.
O aripa de giza, un sunet si-o lumina
Au staruit, si totusi atitia uriasi
Facuti sa-nfrunte vremea s-au prefacut ruina,
Si-au disparut din lume far-a lasa urmasi.
Pavat e tot pamintul cu lespezi de morminte, Si numai eu, rapsodul, in veci nemuritor, Pasind pe ieroglife de albe oseminte, Mai cint un miserere in amintirea lor.
|