S-au stins intr-un aflux de singe bujorii rosii, iar albii crini Si-au anuntat de la o vreme si ei palorile lunare ; Cu o mireasma, cu o umbra, ori prin fantastice lumini. Apropiata agonie si-o prevesteste fiecare.
Culorile ca un incendiu, in clipa ultimului ceas, S-aprind - caci ceasul cel din urma oricum e o apoteoza ; Mai darnic isi rastoarna crinul parfumul ce i-a mai ramas Pe fundul urnei, si, cind moare, mai roza se prefece-o roza.
Gherghina singura, spre toamna, cind sunt gradinele pustii,
Nu-mprastie nici o mireasma, ci rece si nepasatoare,
Cind sta sa-i vie si ei ceasul infricosatei agonii,
Si-nalta tot mai sus, in aer, zimbind, marmoreana-i floare.
Ca si cum n-ar fi fost nascuta cu celelalte pe pamint, Fara palori si fara umbre, ci tot mai dreapta in lumina, Ea lupta mindra pin' la urma si se coboara in mormint, Purtind cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regina.
|