Cantai un cantec straniu din tarile de nord, O melodie blanda si limpede ca gheata; Si eu visam pe ganduri ce dulce-ar fi fost viata Sa am cu tine-o casa pe-o margine de fiord.
Ca marmura curata, de sus si pana jos
Sa fie alba toata, si-n ape sa se vada,
Statand misterioasa subt gluga de zapada
Cum sta pe-un varf de stanca un cuib de albatros.
S-o-mprejmuie tacerea eterna de la poli, Sa para-ncremenite de veacuri toate cele Subt mantii somptuoase de albe catifele, Si noi sa fim ai vietii cei de pe urma soli.
Sa dea ocol cu spaima corabiile mari, Si-n locul lor, solemne pe calmul apei noastre, Ghetarii sa-si porneasca escadrele albastre, Plutind fara de steaguri si fara marinari.
Iar soarele fantastic sa creasc-atunci si el, Nu-n zari, ci pretutindeni, s-odata in tot locul Sa rumeneasca cerul, si-n urma ros ca focul, Sa stea deasupra noastra, rotind ca un inel.
Asa visam, dar toate cu ultimul acord Au reintrat in noapte, dar nu ti-am spus nimica, Si-am sarutat cucernic manuta asta mica Ce-a naruit o casa pe-o margine de fiord.
|