| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
In vie de Tudor Vianu Eu vin la tine-n vie : te rog sa ma primesti. Iti voi culege via si-ti voi propti butucii, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Conrad
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Dimitrie Bolintineanu
|
|||
|
|
|||
| Cintul intii IONIENELE Era cind farul lumii, in mare apuind, Poleie rochia noptii cu stele de argint Si-n calea sa umbroasa, sub negrele-i picioare, Asterne valuri albe suflate de dulci boare. Munti, plaiuri, vai rizinde si fragede gradini, Ce-noata in oceane de umbre si lumini. Cotind pe Cornul d-Aur, iesia in Propontide Un vas spargind cu peptul tarimele lichide. Dar cine-i omu-acesta ce-n vas ,sta izolat ? E trist sau este mindru ? mai multi au intrebat. Un servitor raspunde cu oarece sfiala : Ca Tara Romaneasca e tara sa natala. Conrad e al sau nume ; ca este exilat, El pentru libertate, poporu-a radicat. Proscris din a sa tara, el fara tel se duce Oriunde ii suride un cer senin si dulce ; Dar cugetele sale se-nturna nencetat Spre patria iubita ce-n doliu a lasat Credea in viitorul promis umanitatii, Precum si in triumful justitii, veritatii. Desi avea momente cind sufletul coprins De cugetile sceptici parea zdrobit si stins, Iubea sa faca versuri desi prea rar le scrie : A stringe arta-n reguli, credea ca-i o sclavie. Era poet el insa in suflet si scria In proza pitoreasca tot ceea ce simtea. El trece toata noaptea sub domele tacinde, S-asculte armonia naturii imbatinde. in toate-aceste locuri, oriunde el priveste, Apare-o lume moarta, ce-n suvenir traieste. in Helesponte, vasul patrunde linistit. Conrad radica fruntea si pare-ntinerit. Colo fusese Sestos, locas de desfatare, Ce-aminta dulce nume si-l trage din uitare : Pe gratioasa Hero, cu genele de fir. Asa Conrad desteapta acest trist suvenir : "Tu, zee cu par d-ambru si tanar adorata in templul de la Sestos, locas dezmerdator, Asculta preoteasa, pe Hero-namorata, Si vin in ajutor ! Aceasta lunga noapte Leandru meu nu vine ! in dar veghez in turnu-mi si farul am aprins ! Sufla pe mare vintul si prin intunecime, Ast far de vint s-a stins ! De ce nu vine inca, poti tu a-mi spune, zee, Ramas-a in Abidos de vint impotrivit ? Sau marea amorata de dinsul, Cytheree, in unde-i l-a sorbit ? De juna preoteasa cc-ti serva, zi si noapte, O, zee, te indura si spune un cuvant. Febus acum apare si niste surde soapte Aud trecand pe vant." Asa se roaga Hero la zee, cu-nfocare. Cyprisa nu raspunde. Febus a rasarit Si corpul lui Leandru zdrobit, adus de mare, Pe mal s-a tiparit. Amanta, desperata, revarsa in suspine Durerea ce se naste in sufletu-i duios, Si plingerile sale, d-amaraciune pline, Rasuna dureros : "Sub mirthii ce se-nclina pe templul Cytherei, Eu, Hero preoteasa si favorita zeii, Cind soarele dispare in aburi de rubin, Pe harpa-mi de ivoriu cintam un himn divin ; Vazui trecand la templu Leandru-ntiia oare. El imi paru mai dulce decit frumosul soare. D-o patima arzinda tot sinu-mi fu coprins ; Luptam a stinge focul ; dar focul fu nestins ! Rugai pe Cytherea sa vie-n aparare ; Dar ea varsa in sinu-mi o flacara mai mare ! Leandru intelese cit el era iubit, Cintariie-mi arzinde ferice i-au vestit. Cu degete de roze amorul ii deschise Ast sin plin de iubire, de fermece, de vise ; Perfida Cytheree pe fruntea astui loc Facind ca sa pluteasca cosita sa de foc, Prefumul voluptatii in aer revarsase ; Tot sufletul de dinsul in Sestos se-mbatase. O, timp de fericire, ce nu poci sa exprim, Amor, o, foc din ceruri, o, simtimint sublim ! Cum va schimbarati cursul si cum divina miere in cupa vietii mele s-a prefacut in fere ! Leandre, dulce soare al sufletului meu, Tu ai perdut lumina ce-atit iubisem eu ! Stins, tu te-nclini pe tarmul ce cu a ta junie Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie. D-acuma intristarea domni-va cu dulci sopti Si paserea Minervii va-nlocui prin nopti Suavele acorduri ce doua lire june Pe boarea dulce-a serii faceau ca sa rasune. Iar tu, o, muma Herii, plingi pe copila ta ! Cositele-i balaie nu vei mai rasfata ! Zei cruzi, oh ! de la Hero ce in durere geme Primiti drept sacrifice profundele blasfeme ! Voi ati varsat in sinu-mi amorul fericit Si voi loviti pe Hero, zei cruzi, caci a iubit !" Asa se plinge Hero pe turnul dupe mare, Si mai plecind in lacrimi vederea spre pamint, Ea se arunca-n valuri, si soarele rasare P-albastrul ei mormint. Asa lasa sa cinte in vaga suvenire Conrad, in Helesponte, poetica-i gindire. Acolo fuse Troada pe unde-au stralucit Heroii ce poetul Omer a nemurit. Aceste-antice locuri, aceste mari ruine, D-ui-sita omeneasca vorbesc cu mult mai bine Decit o poate spune orice religiuni, Orice filosofie, nebune fictiuni ! Cu lucru-i cimpu-acesta ? O urma de turbare, De patimi framintate in oarba exaltare ; Un lac fatal de singe ce muritorul chiar Varsa sa multumeasca instinctul sau barbar ; O lupta intre semeni : popoarele nebune Luptind ca sa impace fatal-ambitiune Acelor ce-i guverna, crezind ca se muncesc Sa aiba o libertate pe cind ei se robesc. Crezind sa dobindeasca un nume, fictiune ! Si carii zic putere, marire, natiune ! Ei uita ca s-arata un timp cind toate mor, Cind un mormint pe toate apare-ntristator. Acesta-i rezultatul atitor lupte crude, Atitor intrigi, crime, dureri, amare trude, Tot, un mormint ? Acolo se sting si pasiuni, Si viata, si durere, marire, slabiciuni ; Virtutile din toate las inca-a lor lumina P-a secolilor umbra ce pe trecut declina. Profita muritorul d-aceste lectiuni Ce-i da amar mormintul atitor natiuni ? Acum ca altadata tot vechea ratacire Conduce p-asta cale sarmana omenire ! Nimic decit in forma, vai ! raul n-a schimbat ! Religiuni, doctrine, schimbind neincetat; Si insusi cugetarea, nascind in libertate, Fatala mostenire tot n-a putut abate ! Resbelul intre populi urmeaza ca-n trecut ; A fi un Cain inca tot omul e nascut, Si cauzele triste sunt tot acele care Produs-au aste lupte fatale si barbare Si popolii, ei insusi, al singelui trist fum, Cu nume de marire, de glorie-ncunun. Aceeasi ratacire ce popolii domina, Pe indivizi in parte nu cruta : tot suspina, Tot geme, tot se plinge. Vai ! de la om la om ! Tot, tot, de la coliba perduta pin' la tron ! N-a ars destula smirna p-altarul providintii ? Si n-a patruns la ceruri profumul suferintii ? N-a suferit atita sarmanul muritor ? E Pe vechile ruine el doru-si intoneaza. ,.Pe tarmu-acesta negru a fost acea cimpie Ce timpul in unire cu omu-a ruinat ; Acolo fuse Troada, fu marea batalie Ce Omer a cintat. Tot a perit din lume si splendida cetate, Si popolul acela ce-aici a locuit Si mandrele falange, de lauri cununate, Tot ce a vietuit; Afara de poema cu cinturi imortale Ce fiul Ionii in urma-i a lasat; Omer ! tot vietuieste in versurile tale Ca-n timpii ce-ai cintat. Sa stam la umbra serii sa plingem muritorul, Prin spirit atit de mare, prin lut atit de mic, El ce rapeste vintul precum rapeste norul Si nu mai e nimic ! Ah ! daca cum viseaza divinele fiinte Ca dincolo de moarte lumina alte zori, Asteapta alta viata, si fara suferinte, Sarmanii muritori ; O sa gasim p-aceia ce am iubit in lume, Si moartea fara zile traite i-a rapit, Te voi afla pe tine, frumos si dulce nume Ce-atita am iubit ! Acolo, fara lutul supus la suferinta, De voluptate sinta, d-amorul infinit, Vei imbata tu dulce sarmana mea fiinta, In zi, in noapte, seara, in alba dimineata, Un fermec fara nume se varsa p-a ta fata. Pe valurile teie ce nencetat murmur, M-ai leganat tu dulce, sint element d-azur. D-o patrie frumoasa, dar data mostenire Tiranilor in secoli, respins, a mea iubire, Pe sinul tau, o, mare, se leagana cu dor ; Tu i-ai luat ei locul in sintul meu amor. Si valurile tele, salbateci, furtunoase N-au fost atit de aspre, atit de fioroase Ca fiii tarii mele, ca cruda tiranie Sub care pleaca fruntea sarmana Romanie ! Eu te iubesc, o, mare, p-al carii sin curat E libera gindirea ca valul tau spumat. De cite ori suspinul si lacrimele mele S-au mestecat cu vintul si valurile tele ! De cite ori pe sinu-ti sau dupe-un-nalt granit, Privind cu voluptate coprinsu-ti aurit, Sorbind prefumu-ti dulce si leganindu-mi dorul, N-am revarsat eu lacrimi ce-mi inspirase-amorul ! O, zile de junete, de vise, de-ncintari, Ce va rideati ferice d-oricare suspinari, Ce v-ati facut voi oare ? Atunci nu cunoscusem Ce este-aceasta lume, atuncea nu bausem Din cupa indoielii veninul cel amar Ce stinge orice vise in viata mai apar ! Dar Lesbos se arata. P-albastrul horizonte Apare-un nor de vase plutind spre Helesponte, Vedere minunata ce nici un muritor N-a cunoscut in viata p-ast cimp desfatator ! Acest nor este flota puterilor unite Mergind sa-nfrine zborul trufii moscovite. Curind si largi torinte de singe omenesc Vor curge p-aste valuri ce dureros mugesc. Oh ! fie c-acest singe ce se revarsa-acum P-altarul libertatii sa poarte-al sau preium ! Caci lumea toata geme sub barbara asprime ! Oriunde pui privirea, vezi lupta din vechime, Vezi dreptul cu-arbitrarul luptind necontenit Si totdauna dreptul se vede biruit ! Ai crede ca destinul cu raul s-aliaza, Cu cel nedrept conspira, cu crima triumfeaza ! Luptati, armate mindre, caci singele varsat P-altarul libertatii e binecuvintat. Dar sunteti oare siguri ca voi mergeti nainte Sa faceti sa triumfe sublimele cuvinte ? O, Francie generoasa si mare pe pamint, Anglie, tu, regina ce-aposul elemint iti recunoaste lantul si aspra ta dreptate ! Luptati sa dati voi oare la popoli libertate ? Puteti voi face liberi p-alti popoli subjugati, Voi, care-aveti popoare in lanturi sa pastrati ? O, tu, amanta rece a soarelui, o, luna, Ce te radici din valuri si treci in noaptea bruna, Ca sa lumini departe pe-ntinsul elemint Cararea marei flote cu pinzele in vint, imi spune-acuma mie, de cind lumini in lume, Si de cind libertatea primi desertu-i nume, Vazut-ai tu vrodata pe popolii titani - Mergind sa libereze p-alti popoli, de tirani, Varsind torenti de singe, si cind ii liberara, A lor chiar tiranie nu fuse mai amara ? Din inceputul lumii putin s-a progresat. Vai ! omul pretutindeni ramine neschimbat ! Cind vede-aceasta flota asa Conrad gindeste, Caci el avea credinta ca nu se dezrobeste Un popol niciodata de jugul cel misel, Decit prin sacrifice, decit prin insusi el. Sub ochii lui se-ntinde cimpia cristalina, Pe care domineaza a umbrelor regina. Ei au ajuns la Lesbos, al Safii vechi locas Ce-o dulce poezie facuse dragalas. Acolo Cornelii, Pompeu o zi apare, invins de Iuliu Cezar, zdrobit de intristare, Dsr neperzind speranta in viitor, in zei ; Cornelia cu lacrimi blasfema soarta ei. Oh ! d-ai fi dat tu viata la cel mai splendid nume, Atita renumire n-ai fi aflat in lume, O, prefumata Lesbos, pe cit tu ai avut, Caci Safo p-aste tarmuri odata s-a nascut! Perit-au toti eroii, toti regii, toti tiranii ; Iar tu cu doua ode ce nemurira anii, Traiesti, poeta dulce, si inca vei trai, Pe cit acele strofe nu se vor risipi. Tu suferisi in viata, fiind despretuita : Dispretul inveleste a bardului ursita. Cind toti sorbeau nectarul, tu beai amar venin ! Poetul jos in lume va fi ca un strein ; Dar cerul il razbuna cind nu mai este-n viata. Acei ce-l persecuta se duc, dispar in ceata, El singur mai traieste caci viata-i pe parnint incepe din momentul cind intra in mormint. Dar noaptea se coboara si zefirul adie ; Si-un pasager intoana aceasta melodie : "Eu plec pe alte tarmuri salbatece, streine, Iar intristarea cruda cu ochii lacramati, Se-nclina peste sinu-mi si zice cu suspine : «Tu stii ? Noi suntem fx-ati ! Te-am leganat pe brate cum ai venit'in viata, P-a ta copilarie eu singura-am vegheat Si fruntea ta ce nimeni in lume nu rasfata, Tot eu am rasfatat. Oriunde te vei duce, eu voi veni cu .tine, Si cind te vei intoarce si nu vei mai gasi Fiintele dorite si sinu-ti de suspine Amar se va zdrobi, Cind tu te-i crede-n viata strein si neferice, Eu voi veni a plinge cu tine ce iubesc ; Tot eu voi zice tie : nu esti strein aice ; Eu nu te parasesc !»" Asa rasuna-n noapte un cintec de durere. De ce Conrad ce-aude, suspina in tacere ? Ce este intre dinsul si cintecul de dor ? in velele plutinde adie vintu-usor Si marea, desteptata, radica alba frunte, A stelelor regina dispare de pe munte ; Aici traia cu Safo, Alccu, poet ostas ; El a iubit poeta cu bratul dragalas. Dar ea ramase rece la sinta lui iubire. Asa Conrad descrise aceasta suferire : Alceu catre Safo "Piriul stinge focul ; dar lacrimile mele Nu sting aceste flacari ce sinul meu coprind, Si cum vor stinge focul cind foc sunt insusi ele ? Mai mult ele-l aprind ! S-ar despica si piatra cind ar putea s-auda Adincile suspine din sinu-mi arzator ! Tu, Safo, esti mai rece, tu, Safo. esti mai cruda, Tu nu simti nici un dor ! Cind eu te vaz frumoasa ca blonda Dionee Si-aud pe lira d-aur cintarea ta de foc, As vrea sa caza zeii, si tu, si tu, femeie, Tu sa rarnii in loc ! Prin lira si prin spada straluce-a mea junie, O glorie-ndoita pe fruntea mea privesti. Amorul meu e sincer. O, Safo, spune mie, De ce-l dispretuiesti ? Te blestem ! Al tau suflet d-amor sa se consume ! Si sa iubesti p-acela ce nu te va iubi. Sa ti se para tie cel mai frumos din lume Care-a putut a fi ! Cind nu vei fi cu dinsul sa te usuce dorul, Iar cind vei fi cu dinsul, sa simti dispretul sau ! Sa vezi tu p-alta nimfa ce-i poarta tot amorul, Sa suferi dorul meu ! Ca sa-ntelegi ce chinuri incearca jos in lume Acela ce iubeste si e despretuit ! Sa stii cit mi-ai fost draga, poeta cu drag nume, Sa stii ce-am suferit ! Tu, zea cu par palid, frumoasa Cytheree, Fa astazi o minune, eu sunt poetul tau. Fa sa iubeasca Safo, fa, gratioasa zee, Razbuna pe Alceu !" Asa cinta poetul si Cyprisa-l aude, P-amor ea cheama-ndata : "Purcede, fatul meu. Si simturile Safii cu patimile crude Patrunde-le ! Voi eu ! Amorul sa devoare cu flacara-i cereasca Femeia ce cuteaza a i se-mpotrivi, Pe cel ce niciodata pe ea n-o sa iubeasca, Tu fa-o d-al iubi !" Ea zise ; si amorul, ascultator, coboara Prin domele supuse lui blondul Orion ; La Lesbos se opreste, si Safo, vai ! adoara Si moare de Faon. Departe golful Smirnii la calatori apare. Conrad inturna ochii ce^ rataceau pe mare, Zareste-aceste tarmuri d-antice suveniri De mari virtuti trecute, de triste suferiri. El saluta pamintul ce ii aduce-aminte De Omer, cu-acesbe amari si dulci cuvinte. Fii binecuvintata, o, Smirna de demult, Cetate-Eoliana ce barbarii insult ! Nu este alta tara l-al carii dulce soare Sa nasca, sa-nfloreasca femei mai rapitoare ! Fecioarele-au prefumul de flori din rasarit. Nevestele-au ardoarea de vint imbalsamit Ce Libia trimite si marea-i da racoare ; Lumina variata de raze trecatoare, Ce se rasfring in noapte pe valul de azur, Au fragezimea serii, al ei divin murmur. Colo se-nalta Pagus domnind p-aceste ape. Acolo fuse templul naltat lui Esculape P-a carui colomnada de marmur oglindind Se resfringea lumina oceanului spumind. La nasterea lui Meles vezi scorbora de fala in care scrise Omer poema imortaia. Aici nascu, aice se zice ca-a trait, A lumii rautate aici a suferit. Aici grenaduL mirtul, olivier si laur, Se lupta prin coloare de purpura si d-aur irnbalsamind ferice locasul rapitor D-eterna primavara, de vise si d-amor. Dar sub aceste clime frumoase, prefumate, Ce sunt aceste turme de sclavi intarziate, Ce calc aceste locuri si cu prezinta lor Atrista cadrul vietii, superb, desfatator ? Vai ! ele ne recheama fatala barbarie ! E sclavul si cu domnul ; o lume ce-ntirzie ! Egali in barbarie, fanatici in credinti, Beau dopotriva valul amarii suferinti ! Nu simt ei trebuinta mai fericiti sa fie. Si nu rosesc de viata josita prin sclavie. Cind ochiul nostru vede perind acest focar Al artelor, stiintii, noi suferim amar. Dar sa nu cure lacrimi ! Atita ratacire Domneste sub aceasta amara suf erire, Incit al nostru suflet nu poate-a mai avea Decit un ris ironic in desperarea sea. Asa Conrad saluta aceste tarmuri sinte, De tara sa robita el isi aduce-aminte. O, tara, tot poporul ce-n glorie^a trecut isi are timpul vietii in care a nascut, in care cinta, stringe cunune luminoase Prin lupte, prin stiinte, prin artele frumoase ; Precum si-un timp de vitiu ce-aduce pe tirani, Ce-aduce cruda moarte, cei mai din urma ani. Avusi si tu, o, tara, o, dulce Romanie, Un timp de libertate, un timp de vitejie ; Avusi si tu un nume, avusi si tu cununi, Si locul de onoare prin alte natiuni. Dar moliciunea urca pe tronul tau, o, tara, Si viata ta d-atuncea a devenit amara ! Veni-vor zile rele cind pe tunica ta Streinii intre dinsii sorti cruzi vor arunca, Cind fiica idalii, precum si tradatorul Vor semana rusinea sa-ti faca viitorul, Cind omul cel de bine, de rai va fi lovit in numele virtutii, popor nefericit ! Si voi, popoare slabe, in curse abatute, Veti cununa tilharii si veti lovi-n virtute. Vlastara ce va naste p-aceasta radacina Va rasari din lacrimi ca putreda-i tulpina. Al ei suc va fi vested si sufletul batrin, Nu va avea junete - sarman popor roman ! Nu vei afla la dinsa decit indiferinta in sinta ta caldura si-n nobila-ti credinta. Va concentra in aur tot simtimintul sau, Semn precursor de moarte Atuncea Dumnezeu Se va-ndura de tine, te va chema la viata, Va risipi din ochii-ti a mortii cruda ceata Atunci el va alege din neamul tau cazut, Un om - ca sa desfaca tot raul ce-ai facut. Dar orele se scura si ziua se arata Si seara iar urmeaza de vise-nconjurata. Conrad simtea in sinu-i un dor necunoscut; Pe podul singuratic sedea el abatut. Zbura pe valuri vasul condus d-o vie boare ; Ger, aer, valul marii, c-o palida coloare Se inveleau si luna pe cerul incolor Parea ca mediteaza p-al lumii aspru dor. Moderatorul vietii se cufundase-n mare. Ca o spreceana neagra pamintu-n departare In umbra si in raze se mai vedea mijind ; Si valuri dupe valuri veneau ca turme-albind. Conrad aude-atuncea o dulce armonie. Mai multe voci unite, voci pline de junie, De simtimint ferbinte, voci pure, femeiesti, Rocheama-acele-acorduri din horuri ingeresti. Aceste voci lasara pe sinul serii dese Ast himn pe care vintul ferice il culese : "O, Doamne ! viata-i lunga si-amara suferinta ; Iar omul este-o iarba ce vintul a palit; Vint, vino de rapeste plapinda mea fiinta ! Destul am vietuit. Scuteste muritorul ce nu cunoaste ferea Din care se adapa sarmanii traitori, Si n-a vazut pe fmnte-i umbrindu-se durerea Ca bruma peste flori. Dar> eu a carii viata veni ca dimineata Nascuta-n vijelie, la ce voi vietui ? A vietii primavara si-a scuturat verdeata Nainte d-a-nflori. Junie,-amor, placere, si ginduri fericite In cursul vietii mele, nu, nu le-am cunoscut ! Si din cununa vietii dorintele junele Pe lacrimi au cazut." Asa cintau cinci vergini surori diaconese, Ce cautau prin insoli dureri a vindeca, Vai ! ele ce durerea in lume alesese Sa faca prada sa ! Conrad prin alte dame vazu cu admirare O nobila femeie venind din departare - Si-n departate locuri trecind cu-al ei barbat. O frumusete rara ; chip splendid, inspirat, Ce rechiema pe ingeri ; o floare-a frumusetii Ce pare ca paleste in primavara vietii ; O splendida corola ferice inconjura Sub aurul ei dulce frumoasa sa figura. Conrad simti in sine un fermec simpatic, Vazind aceasta dama, ast chip blind, serafic, Atit de dulce, nobil, si plin de frumusete, Si inzestrat atita de urme de tristete. Durerea intre dinsii nascu un simtimint, O simpatie pura, un sacru legamint Treceau el multe ore vorbind in sinul serii Limbagiul ce e propriu si simpatic durerii, Limbagi ce niciodata un suflet fericit Nu poate sa cunoasca, caci nu a suferit. Ei admirau.natura si marea cea placuta, Amanta ce-n departe cu cerul se saruta. Si stelede, flori d-aur in cimpii din eter ; Aceasta simpatie intre pamint si cer ; Aceasta lege mare nestramutata inca Ce face armonia divina si adinca ! Si tanara femeie il-intreba cu dor : Aceste fapte-nalte nu au un creator ? Odata, intr-o seara, aceasta dama juna Sedea pe pod cu Conrad la razele de luna. Era o seara calda, cer limpede, frumos ; Sufla o boare dulce in paru-i riuros. Streina influinta simtirea sa strabate. Simtea ca o rasfata o dulce voluptate, Un fermec fara nume ce-o face un minut Sa lase al ei suflet sa zboare in trecut. Ea pentru prima oara cutea2a sa vorbeasca Cu Conrad despre lucruri din viata omeneasca Profane ; ea invita pe tristul calator Sa verse-n al ei suflet al lui suflet in dor. Conrad asa raspunde. - "Durerea ce vibreaza in inima-mi, ce viata apasa si scurteaza, Nu are vindecare p-acest amar pamint. Nu are linistire decit intr-un mormint. Eu am iubit. A-ti spune ce gratii, frumusete, Ce spirit, simtiminte formau a ei junete Ar fi sa se slabeasca portretul ei divin ; Dar moartea pleca fruntea acestui dulce crin. D-atunci aceasta viata perdu orice placere. C rice dorinta seaman, rasare o durere !" Dar tinara femeie uirindu-se la el, Cu oarece-indoiala, surise usurel : "Tot trece, tot se uita, oricare rau se curma. Si ranile ce face amorul, nu las urma. Tenesiana noastra de ar mai fi aici, Ar ride -pe sub valu-i de toate cite zici !" "Nu ! zice calatorul, nici ea, frumoasa greaca, Durerea ce m-apasa n-ar face ca sa treaca." In sala de mincare Conrad a coborit; Acolo toata noaptea, la masa tabarit, Corcind sa scrie versuri, abia putu compune Aceste strofi din care putine pot fi bune : La Julia Peste viata mea umbroasa, Cind ferice ai zimbit Viata s-a facut frumoasa, Mii de raze-au rasarit ! Cite scinteioase stele Mai-nainte s-au fost stins, Sub surisul buzii tele, Toate-acuma s-au aprins ! Nu e raza, nu e soare Mai frumos ca dorul tau ! Corpu-ti ? roua dupe floare, Sufletu-ti ? prefumul sau ! Tu faci soare, tu faci ceata C-un suris sau c-un suspin ! Tu-ncununi de roze viata ; Vise dulci tu porti pe sin. Paru-ti valuri lungi, placute, Cheama vintul serii pur, Care, ca sa le sarute, Lasa valul lui d-azur ; Peste buza ta suava - Cuib de alb margaritar, Cyprisa ce-i a ta sclava, Varsa roua si nectar. Cerul imi vorbeste mie Cind tu mie imi vorbesti. El iti dete numai tie Darul ca sa ma rapesti ! Viata-ti este a mea viata ; Fericirea ta-i a mea, Si p-a lumii deasa ceata Tu esti singura mea stea. O ! stii tu, vis blind, ceresc, O ! stii tu cit te iubesc ? Cind termina cu scrisul, venise ziua mare. Conrad citeste "Iata o noua insultare ! aaza el a zice. Ea nu le va vedea ! Suntridicul. Aceasta nu e natura mea !" El zice, apoi rupe aceste strofe care Bucati se risipira pe masa de mancare. Juiia desteptata, din cuibul ei iesi. Saluta calatorul si asfel ii vorbi : ,.,Scrii versuri mi se pare ?" intinde alba mina, Bucatile cazute rizind ea le aduna. nsira, le citeste si zice : "Iara ea ! Aceasta juna greaca ce-atita iti placea ? Nu am stiut, urmeaza cu ton ceva cochet, Ceva picant, Juiia, ca esti un bun poet." Ea vede o bucata ce-a fost format hirtia, Cu versurile rupte ; citeste : La Juiia ! Ea tace. Schimba vorba, devine serioasa ; Si purpura se-ngina pe fata ei frumoasa. Dar orele se scura si vasul a statut in portul de la Hio la calatori placut. Eden verde-al Egeii ! Sporada gratioasa, O. Hio, viata-n sinu-ti mai poate fi frumoasa ? Multi ani de tiranie, din vechiul tau trecut Pe sinul tau ferice c-urgie au batut ! Dar nici o tiranie nu fuse mai amara Cum fuse tirania lui Stratis, fiu din tara, El inmadrit d-ast titru, cu moarte te lovea, Si fruntea ta de mama rusinea suferea. Orice popor prin sine se perde, se omoara : Prin fiii sai cei vitregi, prin vitiu ce-l coboara, Prin materialismul cel orb si grosolan, Prin lipsa de virtute, printr-un misel tiran. Streinul vine-n-urma cind viata inceteaza, Cind sinul astui popol d-amor nu mai vibreaza. Guvernul din Athene venise sa repare Erorile din intru si plagele amare ; D-atunci tu fusi robita, schimbind tiranii tai, Plecindu-te ferice la noii tai calai, Tu n-ai stiut sa suferi nici zilele amare, Nici sacrifici cerute de sinta neatirnare. E inca o virtute cind stim sa suferim, Cind stim la timp sa cerem neatirnati sa fim. Caci este-un timp pe care ursitele destina Atuncea cind un popol se face demn de sil De viata, libertate, prin nobile virtuti ! O, popoli de sclavie striviti si abatuti, Ati cercetat voi oare ce cauza va tine In lanturile voastre ? Si ati gindit voi bine Si n-ati vazut voi oare ca de veti deveni Demni de neatirnare, prin rari virtuti veti fi ? Trecuse ziua. Seara frumoasa, lina, pare. Pe malul ce se pleaca pe azurita maro Ca cind ar vrea sa-i spuie mistere omenesti, Se-ntinde niste plaiuri sub domele ceresti, Edene-mbalsamite, locasuri gratioase Cu arbori de climi calde, cu fructe auroase Ce raspindesc in spatiu un aer prefumat, Un aer ce da viata, plaminii se imbat. Mai sus d-acele maguri par creste nenvelite. Crezi ca-ale lor frunti nalte, de ceruri coperite, De la-nceputul lumii, de ceruri se tocesc. Albeata lor luceste in spatiul ceresc. Sub coasta ce se pleaca pe limpezile valuri, Sub flacarile lunii si-n umbrele de maluri, Suspina dulce valul in sinul linii seri. Unind a lui murmura cu cinturi de placeri. Conrad sedea pe coasta, rapit de frumusetea Ce ca un vis ferice ii legana tristetea. Acest tablou feeric privirea lui sorbea, l Cind auzi pe mare un cintec ce zicea : "Ti-amintii tu, frumoasa si juna vergina, Plimbarile noastre pe marea d-azur, in barca tacuta, prin noaptea senina, Cu dulce murmur ? Pe fruntea ta viata, de tine-amorata, Varsase rasfaturi - ceresti desfatari, Cu buze de roua placerea curata iti da sarutari. Pamintul si cerul formau impreuna Podoabele tele, o, sufletul meu, Amoru-avea roze sa-ti faca cununa L-al tau himeneu. Dar zilele tele plapinde, junele, Cazura dodata pe tristul mormant, Si hora suava dorintelor tele Se sparge in vint. S-a stins a ta umbra pe marea spumoasa ! Pe buze surisul acum a-nghetat, Ghirlanda de nunta din fruntea-ti frumoasa in plins a picat. Mormintul se-nalta pe zilele tale ; Pe numele-ti dulce tacerea s-a-ntdns ; Putinile pasuri pe scurta ta cale Vai ! urma si-au stins. S-au stins ! Si pamintul pastreaza cununa. Si cerul revarsa lumina mereu, Si marea-i frumoasa ca intotdauna, O, sufletul meu !" Asa rasuna-o voce pe marea leganata in murmuri fericite, de boarea prefumata. Dar barca se confunda prin umbrele ce joc. Conrad zicea : durerea e dar in orice loc.' Dar tarmul Ionii ne-arata-n departare Tarimul unde fuse Efesul, templul mare Al zeului Apolon, ce timpii-au abatut. Fantasma uriasa-naltata pe trecut. Cum ati "cazut, o, locuri, acum atit de jos. Pamintul cel mai magic, cel mai delicios in care tot respira amor si poezie, in care tot e splendid, tot este feerie ! Civilizatiunea d-aicea s-a nascut, Aici i-a fost locasul pe care l-a perdut, Aici e priincioasa si totul o favoara, Si cerul, si pamintul, si delicata boara ; Aici pamint si mare ferice se unesc Sa poarte cugetarii un zbor inalt, ceresc. Tu vei veni cu timpul civilizatiune P-aceste locuri sacre sa-ti iei posesiune Atunci cind aste neamuri nu vor mai vietui, Sau oarbe prejudete sa scuture vor sti, Cind spiritul puteric de sinta-umanitate Va risipi eccesul de nationalitate. Colo inalte ripe se invelesc in nor, Cu crestetul fantastic, trufas si visator, Ici marea turburata sub vinturi asiatici, Cu valuri ce s-arunca pe coastele salbatici Lasa sa se auza un gemet infinit ! Abia un val se sparge de coltul de granit, Abia se raspindeste si alt val ii urmeaza, Urmat de alte valuri ce-aj ung ; mugesc, spumeaza, Si se anunt departe pe ceru-umbros albind Trufase, gematoare, necontenit venind ; Ai crede ca sunt niste columne de armate Ce-alearga sa atace, sa surpe o cetate. Un nor trecea pe ceruri, pamintul aburind ; Luci pe fata marii un fulger serpuind Urmat d-un tare trasnet, facind sa taca-ndata Si Notus cel salbatec si marea-nf uriata. O nava-n departare, mergind la tinta sa, Cu pinzele ei strinse, la;valuri se lasa, Imagine fidela aicea jos in lume A omului ce lupta cu valul sau de spume, Amara suferinta, s-ajunga catre-un tel. Si care este telul :1a care merge el ? Mormintul unde trece, mormantul ce-l asteapta. Din care nici o voce mai mult nu-l mai desteapia. Pe vechile ruine, sacalul cobitor Unea cu vijelia un gemet plin de dor. Si paserea de mare venea, catind pamintul, Unind a sa cintare cu marea si cu vintul, Asa cum insoteste neadormitul chin Cu slabul fiu al,lumii, amarul sau suspin. Priviti acele ziduri ce muschiul inveleste, Si intrebati tarina ce-aici se odihneste, Mai intrebati si zea ce-aici s-a ado A lumii suferinta d-atunci a vindecat ? A sa religiune putut-a sa opreasca Ast rau ce se intinde pe vita omeneasca ? Si daca orice crima ce-n lume s-a facut. Nu s-a facut d-aceia ce-atita au crezut ? Nu s-a produs sub bratul acelui mai fervin te. Ce tamiiase templu? Raspundeti, voi, morminte! Om, fiu al periciunii, mergi, vezi tot ce-a ramas Din tot ce-aici in lume facea al tau extas, Placere, fericire si te facea fanatic, Nedrept : un colt de poarta sub un figar salbatec! Copil al ratacirii al caruia cuvint, A caruia speranta se sprijina pe vint, , Priveste-aici mormintul iluziilor tele, Credintelor fanatici, sorginte de mari rele ! Tu nu poti a te duce la negrul tau mormint. Far-a-ti crea iluzii ce se rapesc de vint, Iluzii d-alta viata, nu poti a face bine Cum ti-ar lipsi ideea de fala ta, de tine, D-o mare recompensa ! Tu, geniu nenteles, imi spune, trebuit-a meschinul interes Sa vie sa s-ascunda chiar in a ta credinta ? Chiar in a ta virtute ? O, mizera fiinta ! Doctrine ratacite ! Amari prejudecati ! Facurati sa se curme loviri, inichitati, De care geme lumea si care fac din viata O zi far' de lumina, un cimp far' de verdeata ? Aceasta clima dulce impaca-al nostru dor, il scalda in nectarul unui ceresc amor. Conrad cu toata ziua simtea ceva schimbare, Simtea ca se risipa abaterea sa mare. Acel dezgust de viata, venin omoritor, Acea-ndoiala trista ce-avea de viitor, Ce-avea de tot in lume, chiar de progres, de bine, Dispar cu tot momentul sub aste climi divine. Si fratii lui d-un singe, lipsiti de viitor, Purtind a tarii cruce si tara lui in dor, Purtind al mortii doliu cu hearele streine, Pareau lui sub coloare mai limpezi, mai senine. Din timp in timp el simte ca inima-i avea Marinimoase zboruri ; ca amoru-i suridea. Fantasma vietii sale, acea fiinta dulce Ce-a iubit in viata si care i-o aduce Frumoasa, iubitoare, prin vise de amor, A lui inchipuire ce se agita-n dor, Ast obiect ce face o dulce suferire, Mai rar acum vizita amara lui gindire. Era prin alte dame pe vasul plutitor O nobila myladi, un vis desfatator. Claricia cu nume. Ea raspindea dulceata Si admiratiunea. El ii scapase viata. Myladi una data ureindu-se in vas, Aluneease-n mare, tradata d-al sau pas. Dar vasul nainteaza p-o mare ca. o gheata Si Samos se arata prin azurita ceata. Al lumii far se culca si asterne, apuind, Pe mare alta mare de ra?e seinteind. Micale se inalta cu virf ui sau cel verde, Prin umbre departate, mijind tacut, se pe; Din crestetul sau, seara pe caru-i neguros Coboara catre poale, plutind misterios. Aicea flota greaca invinse barbaria Ce meninta Europa cu jugul si sclavia. Tot este ca-nainte afara de cetati, De templuri, de stiinte, de arti si libertati. Barbarii sunt de fata, ca-n timpurile-antice. Dar ceea ce nu poate ca sa mai f ie-aice, ' Sunt oameni ca Xantipe si ca Leontihid. Azi sclavul locuieste sub cerul sau splendid. Micale ! Seara vine si-atrista mindra-ti frunte. Ce ai de esti pe ginduri, tu, cel mai mindru munte ? Esti parasit de lume ? De viata esti desert ? Nimic n-auzi in juru-ti decit acel concert Fantastic, melancolic ce valurile marii intoana sa te-adoarma in cintul intristarii ! Ca tine, vai ! eu insumi de lume parasit Pling anii fericirei ce timpu-a risipit; Oh ! citi traiesc in lume si lumea-i paraseste ! Citi ura si dispretul aici nu intalneste ! Citi in aceasta viata privesc in imprejiur Schimbindu-se in lacrimi al vietii dulce-azur ! Dar ce devine urma acelui Panium ? Tot a perit, Micale, p-al gloriilor fum. Tot ce-i frumos, ce-i mare, se perde-aici in vale, Si noi speram, vai ! inca pe scurta noastra cale ! Dar seoolii cer prada si slabul muritor Cu slabele lui fapte, se face prada.lor. Ionie frumoasa si plina de dulceata ! Cum ai ramas desarta de ceea ce-ti da viata ? Cind stim ca-n aste locuri odata-au stralucit Stiinti, frumoase arte in gradul lor marit, Si astazi nici o urma si nici o suvenire Popoarelor barbare nu las ca sa te-admire, Se-neaca ochii-n lacrimi, gindind ca-orice popor Ca popolul acesta va trece calator ! Caci raul care face sa peara-o natiune Exista : slabiciunea pe muritori supune. Resbelul si conchista ca in vechime sunt, Au drept de mostenire aicea pe pamint ; Iar omu-i tot acela, cu-aceeasi slabiciune, Cu-aceeasi ratacire ca-n timpul sau cel june. Aceea ce loveste mirarea-n rasarit Vazind aceste turme de sclavi ce-au survenit, Nu este numai starea popoarelor invinse ; Sunt insusi concherantii cu sufletele stinse ! Ei sunt egali la toate cu popolii supusi, Caci concherant si sclavul p-o cale sunt condusi D-aceeasi soarta trista, d-aceeasi ignorinla. Si toti de libertate, toti, vai ! au trebuinta ! Barbarii subjugat-au pamintul fericit, Si arte si stiinte, lumini au nabusit, Si providinta pare la tot indiferinta Vazind cum tot pamintul in doliu se-nvestminta ! Periti de pretutindeni, credinte si lumini ! Si tu, fatalitate ce pari ca tot domini, Tu, mare intunerec, tu, oarba nedreptate, Minciuna, crima, singe, dureri, inichitate, Plutiti p-aceasta lume, caci soarele divin Va lumina tot dulce, tot splendid, tot senin ! O, fiu al lui Mahmude, tu, carui mostenirea Ti-a dat acest imperiu, puterea si marirea Mareata trinitate la care se avint Ambitiuni streine aicea pe pamint, Nu cauta prin arme sa-ti faci a ta tarie ! Caci rezultatul luptii de nimeni nu se stie ; Ci-n marea dezvoltare a sintelor stiinti, Precum si-n libertatea diverselor credinti ; Caci dreptul totdauna recheama datorie. Fa ca lumina veche aicea sa revie. Din noaptea barbariii ce tot a invelit, Conchide prin lumina anticul rasarit ! Caci unde cerul are atita frumusete, Si soarele lumina, si clima tinerete, Mult n-au sa mai domneasca nici crudul iatagan, Nici noaptea barbariii pe spiritul uman. Popoarele Europii mai mari, mai luminate, intirzie sa rupa cu multe triste date. Historia ea insusi aici s-a ratacit : Din singe, din despolii cununi ea a-mpletit, Preconizind resbelul ca o necesitate, Din ratacirea lumii facind necesitate, Din crima, o virtute, din aeasini, eroi. Trecutul se rasfringe chiar astazi, chiar in noi, Si vechea barbarie conduce muritorul, Stiinta, si credinta, tiranul si poporul. Orice razboi e crima din zilele barbare. Afara, vai ! de dreptul cel sint de aparare, Si ferul ce loveste pe cimpul cel fatal Sub scutul legii este p-atit de criminal Cit este si cutitul ce tine-ucigatorul. Marirea ce-ncununa mai bine muritorul E ceea care-l face egal cu Dumnezeu Prin geniu, prin virtute si prin progresul sau. Ferice de poporul ce lasa dupa sine, Nu urme de durere, de singe si de crime, Ci raze de marire culese prin virtuti. Asti popoli sunt mari inca si chiar cind sunt cazuti. Si ce-ai fi fost tu oare, frumoasa Ionie, In suvenirea noastra cind din a ta junie N-ai fi lasat in lume decit un sunet sec De lupte singeroase ce-abia mormintul trec ? O, tara mea romana, nu poci vorbi eu inca, D-o mare cugetare sau d-o durere-adinca Sa nu gindesc la tine, acest antic pamint Al unor timpi de viata, dar astazi un mormint. Asa medita Conrad privind aceste locuri Ce-apar in departare prin umbra si prin focuri. Balaia aurora cu bratul de argint Desface valul noptii si-apare stralucind. Colo se-nalta Samos cu crestetul in ceata, Mai dincolo e Patmos ce plinge-a sa verdeata. Din vasul ce repoza se vede departat Murind frumoasa mare sub cerul azurat, O boare se balanta pe fata sa senina, Formeaza miriade de creturi in lumina, Ce scinteie, tresare, schimbindu-si forma lor De cum pe oeru-albastru apare cite-un nor. Asa p-al nostru suflet plutesc in stralucire Mii de dorin ti aduse d-un vis de fericire, Si cind pe viata trece, intr-un minut, un nor, Aceste dulci dorinte se turbura si zbor. In partile Carii tabloul difereaza. Micale se intinde In marea ce spumeaza, Acopera cu umbra un spatiu departat Si racoreste valul sub soare-nflacarat. Mai dincolo de munte, alt lant de munti apare, Gigantici ce domina trufas aceasta mare, D-un cer senin si magic adesea cununati; De raze si de umbre, ca viata semanati. Credinta poporana pretinde ca in noapte Cind vintul raspindeste misterioase soapte, Cind blonda fiica a noptii s-acopera de nori, Pe muntele din Samos apar, ca niste ziori, Lumini ce se coboara pe marea-ntaritata Si calea catre Patmos la pelerini arata. O, popol sclav ! atita stii tu ca sa ne zici Din vechea stralucire ce a domnit aici ? Tu nu stii in vechime ce-a fost aceasta mare ! Ce-au fost aceste tarmuri ! Trecutul fu prea mare Si inima-ti prea mica sa stii sa pretuiesti Marirea natiunii din care crezi ca esti. Priveste-aceste tarmuri pe care frumusetea De secoli fara numar revarsa tineretea, Revarsa suvenirea de timpi ce au trecut, Si spune, al tau suflet, sub lanturi abatut, Nu a simtit arzindu-l acea necesitate S-aspire aer dulce de viata, libertate ? Tarina sclava ! Spirit ingenucheat, cazut, Nu mai spera la vise ce-n noapte-ti ai facut Ca vei gasi in ceruri ce n-ai avut in lume ! Nu ! nemurirea este un vis, un dulce nume, De care tu, o, sclave, nu te vei bucura ! Caci n-ai sa lasi nimica aici in urma ta ! Grabeste de te face, prin fapte imortale, Prin dalbe sacrifice p-a vietii scurta cale, Demn pentru nemurirea ce-astepti in calea ta. Caci numai fapta buna isi are viata sa ! Voi, locuri de delicii, edene fericite, Voi nu ati fost facute sa fiti, vai ! locuite De sclavi fara de viata si fara viitor. Al caror suflet n-are in voi destul amor ! Sclavia nu-i facuta ca sa va locuiasca, Nici sclavul sa v-admire, sau sa va dispreteasca. Vedeti aceste tarmuri cu ceri desfatate: Aici nasc, cresc, infloara si arbori rari, pi flori. Sub boarea diminetii, sub clima lor cea dulce, Sub cerul lor cel splendid ce-a pururea straluce, Natura, de la sine, prin pomii roditori Hraneste ca pe paseri sarmanii muritori ! Tot spune, tot respira sub aste climi curate Frumosul, idealul, un vint de libertate. O, Patmos ! ce-ti ramase din splendidul trecut ? O stinca intre valuri c-un cer senin, placut, O mare fericita, un soare dulce toca. Oh ! soaiele lumina pe fiii tai din stinca ; Dar nu maf incalzeste d-acuma suflul lor, Nu-l mai reinfloreste din sintul tau amor ! Se rupe orice suflet vazind cea mai ferice Cea mai frumoasa clima, facind contrast aice Cu cea mai degradata, mai rea din barbarii ! Mormintele aice se par a fi mai vii ! Dar pentru ce vom spune aceste plagi amare, Ce-neaca orice suflet d-adinca intristare, Ce face viitorul in lacrimi sa-l privim ? Sperant-acestor oameni, nu ! nu ! sa n-o zdrobim ! Nu stie nimini inca ce viitoru-ascunde Acestor locuri sacre sub umbrele-i profunde. Cit este de suava, placuta.-mbalsamita A serii adiere ce undele agita ! Plaminul se adapa d-un aer pref umat, Vederea de seninul eterului curat, Urechea de murmura dormindelor mici valuri, De cin tul filomelii pe departate maluri. E timpul cind fecioara visind delicios, Priveste sa zareasca pe cimpul cel apos, O vela fericita ce-amantul ei aduce, Si binecuvinteaza a serii boare dulce : E timpul cind amantul, d-amanta sa respins, Suspina pe caicu-i d-un foc arzind incins ; E timpul cind piratul in umbra ce coboara, Prepara a lui barca ca paserea usoara, Asteapta sub o stanca un vint partinitor, Si noaptea ca sa plece, sa prade-un calator. Crestini ! Aceste fapte palesc al vostru nume ! Nu-s demne pentru-un popol ce-aspjra-aici in lume Prin alte mari popoare sa-si ia un loc marit : Prin crime nici un popol din lanturi n-a iesit. Cind Dumnezeu ridica un popol din robie E cind el arc titruri neatirnat sa fie. Aceste sinte titruri, la popolii cazuti, Ce vor sa fie liberi, se capat prin virtuti. Toti sunt egali in fata cu sinta providinta, Nici numele ce poarta, nici felul de credinta Nu dau aceste titruri, nici nu le-mputinez. Virtutile ce p-oameni cu zeii egalez, Aceasta este titrul si-acea conditiune Ce da dreptul a face din sclavi o natiune. A Samosului mare devine un cristal ; 0 boare prefumata adie pe canal, C-o leganare dulce, molateca si lina, Ea friza fata marii d-azur si de lumina, P^acind din toate-acestea tablou desfatator, Ce-mbata, ce incinta streinul calator. Cind toate-aceste tarmuri suspin incatenate, O, Samos, tu ai inca un fel de libertate ! Ast drept, cu mini armate, prin singele varsat, Prin dalbe sacrifice tu inca l-ai pastrat. Nu-i numarul' ce face sa fie-o natiune, Ci sufletul cel tare ; ci focul care pune, Ci viata ce dezvolta, voind a vietui. Cind numarul e moartea, el n-are drept a fi. Sultanul te asculta in drepturile tale. Ridica-te, Turcie, p-a ta umbroasa cale 1 Iesiti, o, turci, din noaptea sub care v-au tinut Prejudecati fatale rasfrinte din trecut ! Mergeti cu stralucirea progresului, cu viata ! Al libertatii soare azi risipeste ceata Erorilor trecute pe rasaritu-n nori. Cei ce ramin in urma nu sunt conducatori. Dati libertati, dati drepturi popoarelor crestine, Le faceti solidare cu voi, cu-al vostru bine, Cu-al vostru rau, cu viata si moartea ce-asteptati. Oh ! daca viitorul voi inca salutati ! Ce pasa voua modul cu care-un muritor Glorifica si roaga p-al vietii creator ? Cel ce-a facut fiinta credeti ca nu-ntelege Mijlocul ce poseda sa rosge-orice relege ? Dar daca prin biserici si daca prin geamii Voi nu puteti da mina cu popolii cei vii, Caci fanatismul inca domina in altare, Uniti-va prin scoale, ast sanctuar mai mare ! Aici Iupiter vine la luna sau Herea In timpul vijelii, aici il prinde zea Sub mantia regala, sub forma unui cuc. Dar toate-aceste fabuli cu timpul lor se duc ! Las locul altor fabuli in viata omeneasca. Caci omul in minciuna ii place sa traiasca ! Minciuna, vai ! el insusi in viata lui d-o zi, il sperie-adevarul : nu poate a-l simti. Tot s-a schimbat, afara de-aceasta mare lata. Ea a ramas ca-n timpul cind zea adorata Serba in aste locuri divinu-i himeneu, Cu marele Iupiter, al fulgerului zeu. Lucrarea minii noastre fu singura plecata La moarte, cind natura ramase neschimbata t Si tu te masuri inca, cu zeul infinit, Om, mizera tarina, ce vintu l-a rapit, Si vei pe elemente sa-ntinzi a ta putere, Tu, ce-ai nascut sa suferi, sa mori, vai ! in durere ! Ce s-au facut cetatea cu templuri de granit ? De marmur ? Pe palate azi piru-a rasarit. Amar acelor popoli rapiti d-o mindra soarta, Ce-si fac trufase titruri din numele ce poarta, Dispretuind p-alti popoli cazuti sub jugul lor, Cind stiu aici in viata ca toate trec si mor ! Perira si tiranii si sclavii dinainte, Singuratatea plinge pe ale lor morminte. Amar acelor popoli ce ii imbata viata ! Ei sunt ca niste arbori in flori de dimineata, Si seara perd in vanturi cununele de flori. N-ati invatat nimica, din viata, muritori ? Voi, popoli ce robia usuca si abate, Nu plangeti ca copiii ca n-aveti libertate ! Caci mine sau poimine puteti s-o capatati ; Dai" fara de virtute, puteti sa o pastrati ? Dar umbra se lateste nascand cu nencetare-Ai crede marea umbra ce din mormant rasare Acelor generatii traite in trecut Ce pe aceste tarmuri in nopti revin tacut ! Umbra lui Polycrate ! in serile senine Vii tu sa plangi ca dorul pe vechile ruine ? Ah ! daca pe aicea tu poti a reveni, Si daca poti tu plange, plangi, rege de o zi ! Tu fusi tiran in viata ; sub aspra ta vointa Se inclina poporul perzand a lui fiinta. Dar cel putin tiranul era din al tau sin, Era din al tau sange, si astazi e strein ! D-acolo Polycrate la Oretee se duoe Sa moara prin tradare in chinuri si pe cruce. Acolo a sa fiica, vestita printr-un vis, D^apropiata moarte, rugand, plangand i-a zis, Sa nu se departeze de insula iubita-El meninta fecioara ca nu o mai marita De s-ar opune inca. "Mai bine ramai eu Nemaritata, numai sa-ti scapi tu capul tau." El pleaca. Si fecioara in lacrami inundata, Pe-aoeasta coasta trista ramane lesinata. Poetul Anacreon aici a modulat Suavele concerte de gratii inspirat. Aicea sub povara batrinilor lui zile Canta suava roza, p-amor si pe Batile, Batran iubit de gratii si geniu imortal; Dar fara constiinta, pervers si imoral. Dai simturilor forma atata de streina, Atat de eleganta, suava si divina, Incit tu faci din vitiu un sentiment frumos. Ce ? omul nu fusese destul de vitios ? Ce ? oare viata noastra e fara misiune ? A face bine-n viata e tot aluziune ? Oh ! chiar cind asta viata n-ar trece de mormint, Noi tot avem ce face trecand p-acest pamant : Avem a face bine acelor ce suspina, Acelor ce la chinuri ursitele destina. Avem cu viata noastra, ce tu numesti un fum, Sa facem sacrifice in binele comun. Acel ce dete viata, nimic nu datorase ; Noi datoram lui totul, doctrina ta ramase in cea dintai onoare trecind prin mii de ani, Si desfatind ferice pe sclavi si pe tirani ! Trecuse miezul noptii. in mica sa cabina, Julia ingemiche. Se roaga si suspina, Cu bratele pe peptu-i, cu ochii ridicati Spre cer, in frumusete si lacrami inundati. Un crucifix se vede in fata ei ; ea plange. A lampii raza lina pe fata-i se rasfrange. Pe paru-i ce se varsa, tot aurul plangea ; Ca raza-n noapte, chipu-i in doru-i se scalda. Pronunta niste vorbe ce nu le poti alege, Un nume ce se-ngina, tot ce se antelege, Tot ce-a lasat sa sune ast suflet ingeresc, E numai : "Ma protege ! O, Doamne ! eu iubesc !". Conrad trecuse noaptea sa scrie-o poezie. Lui pentru prima oara ii vine-acea manie De multe ori frumoasa d-a face pe poet. Deci iata cum descrie o oda la Milet : O, rege al Carii, Meandre, fluviu dulce Ce faci mai multe volte in tara ce stropesti, in valurile marii nainte d-a te duce, Atit tu tii la tara frumoasa ce, iubesti ; Primeste salutare, tu ce-mi aduci aminte De-atatea fapte mindre si rari evenimente ! Iar tu, Milet, tu perla acestii tari antice, Primeste trista-mi umbra in sinul tau zdrobit. Ca tine, gindu-mi astazi strein d-orice-i ferice, Traieste cu trecutul si plinge ce-a iubit. S-a stins trufasa-ti flota, s-a spart a ta cetate, Coloniile tele din Pont sunt faramate. Aici in tot apare o urma de marire, Ce dureros ne spune ca tot ce va trai, Regi, popoli, monumente, nu scapa de perire ; Ca asf el orice luce, odata va pali ! Om muritor ! cind viata sub ochii tai apare Atita de fragila si plina de-ntristare, Si cind ti-aduci aminte ca viata ta ce pere E frageda ca visul ce-apare intr-un vis, Oh ! spune, nu te saturi ca sa mai stringi avere P-acest pamint de doliu pe care esti proscris ? Oh ! spune, nu te saturi, prin crima, nedreptale Sa multumasti dorinte de ceruri condamnate ? Eu nu-nteleg, vai ! omul, si d-ara varsat odata O lacrima ferbinte, si d-am simtit un dor, Am plins a lui ursita de patimi turburata, Am plins nu pentru mine, ci pentru muritor. O, Doamne, despre care nimic nu se-ndoieste, Ce lucru este lumea ? La ce iti trebuieste ? Creat-ai tu fiinta din aer, foc, tarina, Ca prin amaraciune si-n doliu sa o vezi ? Sa piara cind pe dinsa repoza a ta mina ? Si sa se-mbete-n crime cind tu pe ea veghiezi ? Esti tu un zeu de rele ? Un zeu de razbunare ? Iti place sa vezi omul in suferinti amare ? Tot sufere, tot geme, tot ce-are viata in sine ! Un gemet este viata, un gemet infinit ! Sublima providinta, hazard, fatal destine, D-a tot lovi tarina tu nu ai obosit ? In dar se naste totul, in dar traieste, moare. Oriunde naste-un bine, se-ntinde-un rau amar ; Onoare si virtute, gonite de sub soare, Respinse pretutindeni oriunde mai apar ! Dreptatea, o fantasma servind cu-al ei dalb nume Pe cel ce o-ntelege ca p-un mijloc in lume, Sa faca sa triumfe amara nedreptate ! Si crima pretutindeni ! in tot iluziuni ! Si pretutindeni chinuri, in tot inichitate ! Tot ce ne pare dulce, lasind amaraciuni ! Cit de frumoasa este sub cerul fara ceata Din aste verzi edene, balaia dimineata Cind ride printre umbre, venind incet din sus, Din crestetul salbatec ce arata Taurus ! De cate ori in noapte, perdut in vijelie, Acela ce pluteste vazu cu bucurie Frumoasa dimineata pe munte aparind, Si calea lui pe mare ferice luminand ? Atunci aceasta creasta ce ochilor s-arata, De calatorii marii e binecuvantata. Iar neaua sa eterna ce luce sub lumina Riu d-ambru, se ingina cu purpura divina Si se rasfringe-n marea de spuma si d-azur C-un cer ce-atitea stele il fac si mai obscur La stinga Cos apare, in mantia sa verde, Cu poala inflorita ce in azur se perde. Acolo fu statua Cytherii aparmd Din valurile marii ca viata surizind, Acolo fuse templul in care Esculape Domnea prin a lui arta pe toate-aceste ape. O, Cos, locas ferice, dezmerdator pamint, In care portocalul prefuma linul vint. Ce ? ai uitat tu oare pe cei ce te zdrobira, Ce cupa cu veninul rizind iti oferira ? Ce te-au facut a geme ? Ce fruntea ti-au plecat Si pentru libertatea rapita nu ti-au dat Nici pace, nici putere, nici glorie, nici viata ? Ca niste negre vise ei au- trecut in ceata. Cos stie doua nume ce dulce el le zice : Apeles, Ipocrate, ce au nascut aice. Vai ! din atitea nume d-heroi, nu stii mai mult Decit aceste geniuri ce seculii consult ! Mai colo p-al Asii frumos si splendid sol Fusese altadata mormintul lui Mausol. Frumoasa Arthemisa inalta-^acea minune, Si bind in cupa d-aur a sotului sau june, Cenusa mestecata cu vin delicios, Depune a sa viata ca crinul cel frumos. Caci inima femeei e-o lira ce nu suna Decit sub mina urii teribili, ce razbuna, Sau sub suflarea calda a dulcelui amor. . Ferice cine naste ast sunet iubitor ! Nu trebuie a plinge asti popoli ce se-"nclina Sub jugul tiraniei de tara lor straina ! Prin chiar a lor vointa la jug s-au condamnat. Ei nu au decit soarta pe care-au meritat. Dar sa lasam aceste morminte si deserte, Si sa privim natura cu fragede concerte ! Acolo se inalta din dealuri verzi, din vii. Munti nalti ce varsa umbra pe mari si pe cimpii Un val de raze calde pe-aceasta mare lasa Ce-abia se increteste d-o boare dragalasa, Si face sa rasara miriade de luciri De raze colorate, bizare incretiri, Ce se-mpletesc ferice si seintei tremurinde Pe urmele suflate de boarele arzinde. Pe turnul ce se-nalta pe un castel tacut Lumina lunii pline ce-n spatiu a parut Rasfata armaria pe ziduri incrustata Ce-aminte cavalerii domnind aici odata. in timpul lor venira si-acesti tirani bizari, Supusera-omenirea cu lovituri amari, Servi ai lui Christ ei fura streini d-a lui doctrina, Veniti ca sa protege biserica crestina. Dar vasul nainteaza ; la Rod ancora cade ; in aste ape limpezi mai multe ore sade. Aicea marea este un fermec rapitor. Cer, valuri rivaliza, in sintul lor amor, Cu insola frumoasa, locas de tinerete Sa merite cununa prin rara frumusete. O, muritor ce soarta goneste aicea jos, Ce ura omeneasca urmeaza furios, Tu care clima rece ca cruda tiranie Si cerul fara soare ca viata sub robie, Un aer fara balsam, un sol ce n-are flori, Apasa viata trista, copil de muritori, in tari nepriincioase civilizatiunii, Lasate tiranii, lasate-amaraciunii, Vin ca sa schimbi pamintul in care ai nascut ! Vin, vin cu fericire sub cerul cel placut ! Tu ai putine zile ca sa ramii in viata, Si moartea care vine va fi eterna ceata Pe care nici un soare, pe care nici un vint, Nu va putea sa sparga aici jos pe pamint. Vai ! Tu vei trece viata sub chine si durere Si dincolo de viata, nu ! nici o mingiiere ! Mister si intuneric ! Ce-ai fost tu pe pamint Mai mult decit o prada ursita la mormint ? Tu vei peri, si nimeni aicea jos in lume, Nu va sopti atuncea la nimeni al tau nume. Traieste scurta viata ce Dumnezeu ti-a dat In clime fericite, sub aerul curat, Sub soarele cel splendid, sub cerul ce straluce. Caci locul tarii este oriunde-i soare dulce. Regreti un cer d-arama si soarele de fer Sub care vezi in lacrimi cum anii trec si per ? Numesti tu a ta tara acolo unde chinul Si jugul si durerea ti pasa viata, sinul ? Acolo unde floarea nu este dreptul tau, Dar unde numai spinul iti este dat spre rau ? Numesti acestea toate o patrie iubita ? Atunci dar iti voi zice : esti demn d-a ta ursita ! Vai ! tu te bucuri, sclave, sub soarele umbros Cum orbu-n intunerec se pare-a fi voios, Caci ochii lui in viata n-au cunoscut lumina ! Regreti tu jugul barbar ce fruntea ta inclina ? Regreti tu tirania caci te-a vazut nascind ? Regreti un cer d-arama caci l-ai privit plingind ? Vei parasi cu timpul aceea ce zici tara, Vei bea, vei bea, sarmane, din cupa mortii-amara. Atunci lasa-vei totul aicea pe pamint Si patria ta f i-va tacutul tau mormint De cind numiti in lume o patrie iubita, imi spuneti, incetat-a d-a fi nefericita ? De cind credeti a-i face un dulce viitor, Scapat-ati de necazuri, de lanturi pe popor ? De cind va dati voi viata pentru aceasta tara, E oare ea scutita de tiranie-amara ? Vai ! toata munca voastra n-a fost atatia ani Decit sa dati putere mai mare la tirani ! Ei au robit crestinii mai rau cum au urmat Mahometanii insusi ! Nimic ei n-au lasat Pe urma lor, afara de ura si blasfeme. Sub pasul lor in lume, tot sufere, tot geme. Dar pentru ce lovi-vom p-asti nobili venetici Caci au facut sa geama crestinii dupe-aici ? Merita numai dinsii lovirea istorii ! Facura mai mari reie in timpul barbarii, Decit n-ar face astazi aceste natii mari Popoarelor zdrobite in suferinti amari ! Primeste salutare, parinte-al istorii - Herodote ! tu, care dai vii lumini Grecii ! Ai spus frumoase lucruri precum si mari minciuni, Sa-astimperi fanatismul acelor natiuni. Al tau mult mare geniu nu a putut sa zboare Mai sus de prejudete, de regi si de popoare ! Puteai tu face altfel cind fabula domnea, in templuri si in datini, si lumea conducea ? * Noi, ce traim in timpul de civilizatiune, Suntem scutiti de fabuli, tu, mare umbra, spune ? Spre sudul lui Meandru au inflorit Tymbria, Pyraha, Heraclea, cind viata si junia A Ionii frunte frumos incununau. Cind fiii sai de geniu maret se luminau, Palate, teatre, templuri se inaltau nenvinse, Tot s-a facut ruine si altele sunt stinse, Tot ce-a scapat de spada tiranului strein, A cotropit nisipul Meandrului divin. Acolo unde-odata fu civilizatiunea, Acum domnesc tacerea si dezolatiunea. Natura-i parasita si pare-a suferi D-a omului absenta ; ici, colo veti zari Colibe mizerabili a carora naltare insulta aceste locuri ceresti de desfatare, Ce inca mai pastreaza un f ermec rapitor, Cu toata ruinarea si vaduvia lor. Dar cerul, marea, clima nimic n-au suferit. Natura are-aicea un fennec infinit. in verele arzinde, din nord suave boare Ce vin cu dimineata, dau frageda racoare. Cu seara vintul cade ; dar roua, ceresc dar, Adapa flori si arbori ca un divin nectar, in ierne, vinturi calde tempera-orice suflare De gheata ; minunata streina combinare ! Flori prefumate, arbori pe malul odorant Dau aerului serii balsam vivifiant. Tot oe al nostru suflet indnta, se gaseste In aste elemente in care-mparateste Un fermec fara nume ; in marile ruini Ce a lasat trecutul, oceane de lumini ; in lumea de morminte ce in tarina zace - Si ne vorbesc muteste, mai mult decit ar face Societati trainde in civilizatiuni ; - Ne spune ce-au sa fie aceste natiuni Ce stapinesc pamintul prin aspra tiranie Si-nlocuiesc dreptatea prin forta si tarie. Aici gasim misterul fiintii omenesti Pe care-n academii d-acum nu mai gasesti. Ideea ce streinu |
|||
Pune poezia Conrad pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |