intr-o monastire din trecut ramasa, in domneasca sala se intinde
masa. Misail prezida ast banchet voios Si in timpul mesei zice dureros:
— 'Stefan dupa moarte lasa mostenire Arcul sau si cupa l-asta monastire.
Cu Cantemirestii lesii au venit Si pradand locasul, arcul au rapit;
insa nu rapira cupa minunata! Ea traieste inca, de mirare! Iata!'
El arata cupa Toti s-au minunat. Ea era sapata dintr-un matostat.
Servii varsa-ntr-insa dulce tamaioasa. Fiecine-nchina pentru o frumoasa.
Cand la cel din urma randul a venit, Misail ia cupa si-astfel a vorbit:
— 'Unde este timpul cel de vitejie? Timpul de mari fapte? Vai! n-o
sa mai vie? A cazut Moldova, caci orice romani Se rosesc la gandul
a mai fi stapani.
Ei imbraca manta de intelepciune; Dar ca sa-si ascunza trista slabiciune.
Dar intelepciunea fara-a cuteza, E ca cutezarea fara-a cugeta.
Cand vedem sfioasa patria romana, Ne-aducem aminte vorba cea batrana:
Cel ce-i mai aproape de mormantul sau La ideea mortii tremura mai rau!
Stefan nu mai este insa o sa vie Alti Stefani cu viata si cu barbatie:
Daca timpul d-astazi ne apasa greu, Viitorul este al lui Dumnezeu!
insa pan sa vie lantul sa ne rupa, Nu va mai bea nimeni din aceasta
cupa; Cand un suflet mare se va arata, Harburile cupei le va aduna.'
Zice,-arunca cupa si o sparge-n trei Nimeni n-a strans inca harburile
ei.
|