Domnul Mavrogheni pleaca cu ostire Si, chemand boierii, zice cu marire:
— 'Astazi este timpul sa va razboiti
Si prin dalbe lupte sa va nemuriti.
Cela ce roseste a trai-n robie,
Catre-o mandra moarte sa-mi urmeze mie!'
L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au ras!
Si cu ironie domnului au zis:
— 'Portul nu ne iarta, doamne, a ne bate!' Nobila manie
sufletu-i strabate,
Dar frangandu-si dorul iara le-a vorbit:
— 'Ce ? in tara unde viata a domnit Astazi nu mai este nici un
suflet mare Ce sa bata inca de neatarnare, Pe campia unde numarau
pe flori in trecut vitejii ageri luptatori? Nu mai e scapare pentru ast
pamant! Inimile voastre sunt un trist mormant, Unde nici o floare
nu mai infloreste, Unde nici o raza nu mai straluceste! Sa-mi aduca caii
astor mari boieri, Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri! Ei merg la bataie, fara-mpotrivire,
Numai lor se cade cinste si marire.' Astfel zice domnul trist si abatut,
insa din multime iata au parut Capitani de frunte, plini de vitejie, De
amorul tarii si marinimie.
— 'in aceste locuri, desi suferim, insa pentru tara mergem
sa murim!' Ei plecara-ndata sa se razboiasca;
La Tismana bate armia nemteasca.
|