I
Albert face stire lui Stefan cel Mare: — 'Sa depui puterea si-armele
barbare!' Pentru-aceste zise, domnul ii scria Aste vorbe dalbe: —
'Vino de le ia!' Iar la-ai sai le zice: — 'in aceasta
lume Cat cerescul soare va purta un nume, Nimeni nu va spune, cat
am vietuit, Ca a calcat strainul ast pamant iubit Si-a gasit in tara
cugete-njosite, Inimi degradate, brate putrezite! Nu catati multimea celor ce
sosesc Si ascund in umbra soarele ceresc. Inima la doruri e mai calduroasa,
Steaua-n noapte luce, e mai luminoasa!' Zice; cere calu-iBrava lui armie
Spre campia luptei pasa cu mandrie.
II
Ce-ai facut vitejii plini de barbatie, O, trufase rege! Ieri, tu, cu mandrie,
Le-mparteai al tarii laudat pamant, Astazi n-au nici locul unui stramt
mormant. Plangi, trufase rege, caci a ta mandrie A lovit cu
moarte splendida Lehie!
III
Mii de pluguri ara. La fiece plug, Zece cate zece robii Iesi se-njug.
Astfel ara campul; iar prin araturi, Tot cu dansii Stefan seamana
paduri.
IV
Doi trimisi de unguri la Stefan sosesc.
— 'Doamne! Toti crestinii azi te fericesc. Dar, ilustre Stefan, toti
se roaga tie, Pentru robii vostri prinsi in batalie' Astfel zic
trimisii. Dar Stefan cel Mare Iata cum raspunde plin de turburare:
— 'La vecinii nostri prazi noi nu catam, insa cand ne calca,
stim sa ne-aparam. Nu-i in datul nostru cruda tiranie,
Dar un aspru-exemplu am voit sa fie. Din aceasta fapta naste-vor dumbrave Ce-ar
vorbi prin veacuri d-armele moldave. Noi scriem istoria nu pe carti ce pier, Ci
pe frunti de popoli cu palos de fier!'
|