Bogdan intalneste in dumbrava lata, Ratacind sub arbori, un
batran c-o fata. Cel batran pe capu-i poarta par d-argint. Sub trei
rani deschise umbla suferind. Fata pare-n doru-i ca o sarbatoare Ce straluce-n
umbra grijii trecatoare. Valuri dulci de purpur neaca-ai fetei crini, Ochii-i
de durere si de plans sunt plini. Parul ei cel galben albu-i san saruta
Si-astfel sarutandu-l, fata-i imprumuta.
— 'Doamne! Tara piere Bine ai venit!' Zice Dar sub doru-i
cade a murit. Fiie-sa-l sustine Doru-i nu vorbeste,
in torent de lacrimi nu se raspandeste, Dar cu suflet mare astfel
a vorbit:
— 'Mi-au ucis tatarii mandrul meu iubit! Astazi, iata, piere
chiar al meu parinte! Peste toata tara seamana morminte!
Dar voi nu combateti, nu sunteti romani! Aruncati mai bine armele din maini!'
Zice. Dar tatarii p-acolo-nnorara. Domnul va sa fuga prin paduri de tara. Fata
smulge arcul unui luptator Si-n tatari s-arunca cu sufletu-n dor.
La aceasta fapta ei se rusinara Si-nturnand toti caii, spre tatari plecara.
Iar tatarul fuge. Domnul sta mirat: Nu-ntelege fuga cum s-a intamplat.
O fecioara blonda catre dansul pare Si-i arunca capul hanului cel mare.
|