Da, dintre toti avutii din asta tara mica, Acela care stie mai bine-a risipi Comorile
de aur cu arta cea antica,
Esti tu, nu te-ndoi! Porfirul si ivorul, si aurul ingana Locasul tau
ferice in gustul cel mai fin in luxul cel mai splendid la care-a artei
mana
Da sufletu-i divin.
La masa ta de oaspeti cu inime voioase Cristalul rivaliza cu portelanul dalb,
Si rozele, si crinii, cu june gratioase,
Cu gatul lor cel alb.
in cupe rade vinul in spume-mbalsamite Si face sa recheme pe
zeii cei uitati, Si roabele antice sa vad inlocuite De servi muiati in
aur ca fiii de-mparati! Dar poti a-mi spune mie cum in apropiere D-a trece
asta vale pe care ai albit, Tu mai inalti palaturi la viata si placere,
Cand viata s-a finit ? Stii daca de la tine si pana la morminte Mai
este loc d-o noapte, sarmane pieritor? Te-ascunzi fricos, de moarte, batran
fara de minte,
Cand tu esti muritor? in darn vei da tu aur arhangelului mortii, El
nu primeste mita, si-atuncea, vai! in plans, Vei intelege oare
ca, impotriva sortii,
in darn averi ai strans. Vei parasi palatul, femeile frumoase Si oaspii
tai, si servii, si toti te vor lasa. Mostenitorii insa la mesele-ti luxoase
Band, vai! te vor uita!
|