Maria cade roaba. E dusa la Divan. Acolo se prezinta superbului sultan. E juna
si frumoasa sub ostasesti vestminte! Frumoasele-amazoane, ea mandru ne aminte.
E-nalta si subtire, ca bradul copilas; Pe albu-i san, par negru se varsa
dragalas. Cum plana intristarea pe cugete senine! Iar gura-i e o roza cu
sange si cu vine. — 'De ce-ai luat vestminte si arme de barbat
Ca sa te lupti cu turcii? sultanul a-ntrebat.
Urmat-ai tu in lupta vreun ostas ce-ti place ? ' Si a Mariei fata mai
rumena se face.
— 'Nu am urmat pe nimeni, si, daca arme port, Voi sa-mi razbun prin
sange parintele meu mort.'
— 'Multi turci ucis-ai oare? Eu pot a-ti da iertare De n-ai ucis nici
unul!' La asta intrebare, Maria ii raspunde: — iti
jur pe Dumnezeu, Ucis-am numai noua, si mult imi pare rau!
imi trebuia o mie ca sa razbun un tata A carui scurta viata fu de virtuti
bogata.' Sultanul cu mirare pe fata auzi:
— 'Fii libera, traieste! Esti demna a trai!'
|