O camera, o lampa, o tinara femeie, Creatiune dulce ce gratia poleie Ca razele de soare p-un plai desfatator, Dar palida ca cerul ce simte-o vijelie, Cu ochii plini de lacrimi si de melancolie Veghea pe al sau leagan un prunc lincezator.» Cum orisice lumina nainte d-a apune Arunca-o raza vie ce moartea ei ne spune, P-a pruncului figura un zimbet a trecut, Asa pe ceru-n neguri o raza de la soare De multe ori se joaca plutind rasfataioare
Si-aduce bucuria ce omul a perdut. Caci viata e lumina, seninul, fericirea, Si muma ii zareste pe buza lui zimbirea. Copilul zice-atuncea : - "O, mama, o sa mor ! Si eu ma duc in ceruri : o hora de fecioare Frumoase, dulci ca tine, ma iau pe aripioare, imi zic ca sus in ceruri nu este nici un dor.
Si tu mi-ai zis ca viata e lacrimi si durere, Iluziunea este unica mingiiere. Dar eu, o, dulce mama, eu voi sa mai traiesc. De sunt in viata zile urite, de sunt spine, Nu sunt totdeodata si flori si zile line ? Nu ma lasa, o, maica, tu stii cit te iubesc ! Ma cheama, ma-nconjoara si perd orice sfiala, Si sunt asa frumoase ! Au parul de beteala, Si buzele de roze, si bratele de crin !" El moare si surisul pe buza lui ramase Cu raze de lumina ce sufletul lasase Zburind, in viata mare, preium suav, divin ! Si gura mumii soarbe surisul dupe gura Cum soarele ce vine bea dulcea picatura De roua ce ramine in cupa unui crin.
|