Petre strange capii cei mai renumiti Si cu dor le zice: — 'Fratii
mei doriti! Alte dari straine Poarta-mi cere mie; Calca dreptul tarii si ne da-n
robie. Noi n-avem putere sa ne-mpotrivim, inarmati cu chipul dupa cum dorim,
Caci e stinsa tara, cetele-s pierite Prin atatea lupte lungi si stralucite.
Dar eu nu voi inca tara-mi sa robesc Si d-acum nainte tronul parasesc!'
Au raspuns boierii: — 'Domnul ce-a sa vie. Asculta-va turcii, macar
cine fie. Noi vom pune banii pentru tara ta, Numai de la tronu-ti nu te departa!'
Petre le raspunde: — 'Multi au ca sa fie, Cu-njosite datini, demni
fii de sclavie, Pentru care fala si-al tarii amor
Nu le mai inalta sufletele lor, Care-nclina capul numai sa traiasca,
Care-si vand chiar tara numai sa domneasca, insa pe domnie tara
nu-mi vand eu, Nu ucid eu pacea sufletului meu!' Astfel zice domnul.
Toti se intristara. Petru lasa tronul, avutie, tara.
GHERGHITA
Pe o vale-ntinsa, luna de prin nori Varsa valuri d-aur peste luptatori. Unii-n
somnul dulce sufletele lasa, Altii-nseala timpul band voiosi la masa,
Altii-nfrana caii, spal armele lor Sau revarsa-n noapte doine dulci de
dor.
Dar Vladuta-voda sta sub cort si spune Vorbe de mirare doamnei sale june: —
'Fiecine cata tronul domnitor Si strainu-i face mana d-ajutor. Poate
ca sa-nvingem armia maghiara, insa vom aduce pacea dulce-n tara ? Noi
neavand putere, turcii-ntaratam Si cu chipu-acesta tara o tradam!'
Zice Cum un sarpe ce, calcat, se-nalta, Doamna, turburoasa, capul sau realta.
Arde-n frumusete, viata si manie, Ca un arc in ceruri printre vijelie!
Ochii-i plini de lacrimi si langor ceresc, intr-un rau de patimi
se re-nvietuiesc:
— 'Cand al nostru suflet inrobit se-nchina, Orice cuget
nobil ni se pare crima. Forta sufleteasca, foc dumnezeiesc, Sa nu se masoare
pe lut omenesc! Vulturii ce-ataca tauri cu turbare Masura curajul cu-a lor turma
mare? Tu-ti ascunzi cu-aceasta slabiciunea ta; Moartea nu se cade spaima tie
a-ti da! Cela ce de moarte se codeste foarte, Poarta-n al sau suflet semn amar
de moarte. Astfel muritorul ce-anii grei insult, La numirea mortii tremura mai
mult. Sa doreasca viata robul ce roseste, Cand sa fie liber inima-i gandeste!
Cei bravi nu vor viata cand pe muritori Ea nu varsa dulce dragalase zori!
Fenixul, se zice, cand imbatraneste, Se-nconjoara-n flacari
si se-ntinereste. Astfel nasc romanii chiar prin moartea lor, Caci ei
sunt din neamul celor ce nu mor.'
Zice. Cerul noptii luce sub lumina. De discursul doamnei, domnul se-ndivina.
Da semnal de lupta bate pe maghiar Si cu moarte-l sparge pana la hotar.
|