Si florile plapande din campurile noastre, Nascute pe mormantul
vitejilor strabuni, Sunt mult mai razatoare ca sufletele voastre, O, fratii
mei cei buni!
Oh! sufletele voastre sunt intristate foarte La vechea stralucire sunteti
nepasatori; La cantece fatale de doliu si de moarte, Catati ascultatori!
Eu va respect durerea ce viata va-nconjoara, Cu voi, intotdauna vars lacrime
chiar eu. Dar lacrimile-alina durerea voastra oara, O, mare Dumnezeu!
Adeseori un popol ce cade sub durere, Durerile-i amare lui insusi e dator!
Sa planga cel ce pierde speranta si putere, Ce merita-al sau dor!
Dar inima ce-i plina de viata, de marire, La moarte si la doruri priveste cu
dispret! Asa facea pe timpul de fala, fericire, Romanul cel maret.
in inimile voastre de ce nu pot eu oare Sa vars caldura sacra ce-ncinge
sanul meu? Atunci ati trece viata cum trece-o sarbatoare, inalte
Dumnezeu!
O, frati d-o suferinta, d-o tara, d-o durere, Se cade ca proscrisul ce voi ati
blestemat S-atinga sanul vostru cu flori de mangaiere, El,
cel nemangaiat!
|