Cum pasarea ce pleaca in locuri departate Se-ntoarce iar in tara de
unde a plecat, D-o suvenire dulce, vai! inima mea bate Si zboara spre pamantul
in care s-a format.
Caci am vazut adesea pe muma doritoare Copilului sau dulce, o lacrima stergand.
Eu nu aveam o muma sa-mi stearga-a mea plansoare, Eu nu aveam pe nimeni,
si am trecut plangand.
Dar hora gratioasa a zilelor junele Acum se intrerupe, eu trebuie sa mor!
Frumoasa rondurela, pe aripile tele in tara mea iubita, de ce nu pot sa
zbor!
O! moarte, mai asteapta, caci eu sunt tanar inca. Pe douazeci de roze
imi numar anii mei! O! moarte, cruda moarte, abia-am ajuns sub stanca,
Si tu, din varfu-i numai, ai dreptul sa ma cei!
Cand toamna vietii vine, o frunte se-ntristeaza, Amorul rupe arcul si zboara
razator. Ghirlanda aurita de vise inceteaza Si imima ce-ngheata nu
simte nici un dor.
Asa acel ce trece pe-o vale-ncantatoare Si-aduna toata floarea ce el a intalnit,
Mai cauta sa vaza d-a mai ramas vro floare, Si daca nu mai vede, se duce multumit.
Goga, mort la Paris (n. a.).
Iar eu a carui viata fu numai poezie, Ghirlanda impletita de gratii si d-amor,
Voiam sa gust suava-i si dulce ambrozie Si-n aurora zilei eu nu voiam sa mor!
Asteapta, draga moarte, ca sa mai vaz o data Acele vai frumoase in care
m-am nascut, Sa simt, murind, pe sanu-mi o lacrima-nfocata, Sa-mbratisez
parintii si fratii ce-am avut!
Dar, vai! desarta ruga, caci viata-mi se va stinge Cu soarele de astazi pe-acest
strain pamant, Si fruntea mea cu roze, ah! nimeni nu va-ncinge, Si nimeni
nu va plange pe tristul meu mormant.
|