Cand fetita mea clipeste si randunelele isi iau zborul
de pe streasina genelor ei,
cand se decide sa stearga crusta realitatii
incepe cu florile de pe covor: le stropeste cu apa sa creasca
si se deschide o gradina de galben prin care plutim cu totii,
insa ea panseaza ranile cerului unde s-a ranit de pamant,
ascunde in buzunar un nor. Nu ne mai ia in seama
incearca sa puna ordine in anotimpuri si-n cifre:
toamna se poate numi "doamna", trei urmeaza lui saptesprezece,
degetele sunt cata frunza si iarba, unghia de la inelar
este peste. Ametim de atata cruzime;
ne cerem degetele noastre in numar de cinci
prin cate tertipuri de pedagogie!
Atunci eu dau din colt in colt sa-i explic
ce este durerea (vaca lacrimilor), de ce stoarce
ea apa din noi, atunci eu
asez cercul pe una din laturi, iau din aer aerul
si-l incalzesc in pumni, rastorn camera, pun tavanul
unde i se cuvine, trag prelata la loc;
cu tramvaiul-tramvai, cu muntele-munte, cu
painea-paine si cu toate celelalte (stiti dv.), de la verde spre cenusiu. Nu ma mira ca plange
- "Vino sa-ti spun ceva la ureche" si vaj-vaj imi rastoarna in pavilion un austru cu miei carliontati, lobul urechii mele se infioara ca o fecioara vizitata la glezne de-un rau de martie. Nu ma mira ca rade
|