Un planset se aude,
Din locul cela vechi,
Iar sufletele crude,
Se fac ca n-au urechi.
Si trec nepasatoare,
La fel ca timu-n lume,
Fara-a avea vreo stare,
Sa faca lucruri bune.
Se-aude tot mai tare,
Dar oamenii n-aud,
Caci fiecare are,
Un suflet mult prea crud.
Dar plansetul persista,
La fel oamenii trec,
E-o lume asa de trista,
Si-un spatiu asa de sec.
Cand sunetul dispare,
Trec oameni rand pe rand,
Iii vezi ca pe-o carare,
Fara-a avea vreun gand.
Si trec si nu se prea gandesc,
Ce fel de viata au,
Ce lucruri inca-si mai doresc,
Sau ce isi mai doreau.
Dovada acel sunet,
Neauzit de nimeni,
Probabil doar un tunet,
I-ar fi trezit pe semeni.
Caci oamenii sunt seci,
In asta vreme parca,
Cu sufletele reci,
Si inimi ca de piatra.
E fiecare afectat,
De asta viata dura,
Cand totul este prea cromat,
Iubirea se transforma-n ura.
|