De doua mii de ani
caram in sufletele noastre
pietre,
pentru a inalta templele
din visele dacilor;
nu pentru a-i intrece
pe babilonieni,
ci pentru a oferi
un adapost gandului nostru
si pentru ca rostirea strabunilor
sa n-o imprastie vantul.
Pentru ca nu aveam
armele la indemana,
trebuia sa aruncam
uneori
cu ele in cei ce voiau
sa ne rapuna.
Pentru ca sa invingem
risipirile
ne zideam in piatra
iubirile.
De doua mii de ani
apele curg
surpandu-ne pietrele
implantate ca vetre,
dar abia de curand
ele se-aduna,
se-ncheaga,
se-nalta,
dupa culoarea gandului nostru
si dupa visul de suferinta al
strabunilor. |