Era o lumina stranie de parca toti cei aflati de fata ne dorisera candva binele fara sa stim.
Privirile lor dojenitoare
sfasiau subtirile noastre armuri de apa
semn ca totul
trebuie luat de la inceput.
Te priveam, as fi dorit, sa intelegi
ca ei vor pleca intr-un tarziu
vor renunta daca vom avea taria
sa-i privim fara sfiala
si mai ales fara acea rusine
pe care o asteptau din parte-ne ca un legamant.
Erai din ce in ce mai palida ;
osul fruntii tale mi se parea
vibrand ca o elice de argint
si apropiindu-ma
te-am auzit murmurand infricosata ;
"O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc
cu-adevarat ! incotro sa fugim ? incotro ?"
|