De-ai mai putea veni, precum veneai, cu trupul tau incendiindu-mi trupul, s-ar inrosi padurea sub zboru-ti fara pata, Steaua Singuratatii ne-ar asculta sarutul.
De-ai mai putea veni, precum veneai, lumina vinovata, sfanta faradelege, ar invia in mine popoarele de cai pe care nimeni, astazi, n-ar mai putea sa-i lege.
De-ai mai putea veni, de-ai mai putea, pamant innebunit de-o nebunie buna, m-as inalta din apa, din apa-aceasta grea ce imi balteste-n umeri si fruntea mi-o darama.
De-ai mai putea veni, de s-ar preface mahnitul meu pamant in doua mii de flori, tu m-ai
culege, sfanto, albita te-ai intoarce cu mine-ntr-un stergar si-ai astepta sa mori.
De-ai mai putea veni, ca altadata, cu trupul tau incendiindu-mi trupul, ne-am lumina pacatul c-un sange de zapada si ne-ar pastra ecoul: "Trupul prin care trupul".
|