Ioan Botezatorul in pustie Trai hranindu-se cu o lacusta Pe zi, si-un deget mic, sau fie Si mare de un fel de miere-a ursului Si cu acea putere care nu sta Afara ci in noi, a dainuit
Treizeci de ani, plecat pe infinit, Cu ochii, seara, frumusetea cursului De stele urmarind-o pana-n zori, In zori, de-atat de fericite ori, - Cu toate ca din ce in ce mai slab -Facand, din palma lui adusa, jghiab Ca pasarile mici din cer picate Sa bea sudoarea manei lui uscate.
Si mana lui-ntruna numarand La stele si la pasari adapand, Ramase-atat de mult in aer Ca-aprinsa-n soare ca un caer infiorat, de lana,
Nu mai era cu vremea mana
Ci pur si simplu facla
Din trupul lui iesind ca dintr-o racla
Si stand astfel la capataiul zarii
Cu grija cumsecade-a lumanarii
Si-a luminat asa ca din mormant Pustiul, mana unui sfant.
Si zilele si noptile roteau
In jurul ei, marturisind pe sleau
Cu-o liniste necunoscuta
Ca mersul lumii-ncet se muta
Pe alt fagas, cu alta raza
Pe arsita in toi, pe la amiaza
Iesita parca din pulpana
Nisipului - minune ca la Cana, -
De-a lungul lacurilor presarata
Vedeai o mana-n ceruri repetata:
- Era, in vremi dintai. Fata morgana
Iar noaptea cand atatia astri teferi
Haladui au pe caile tariei,
Acelasi brat, plecat din trupul gliei,
Ardea, luceafar viu printre luceferi.
Si stelele si pasarile, toate Cate desertul la iveala scoate Cu anii iata ca s-au dumirit Si dupa mana s-au obisnuit Ca de un semn sa se conduca, Sa vina azi si mane sa se duca, - Dupa o mana care-n aer sta De fapt doar fiindca binecuvanta Si-ntoarsa intre rasarit si-apus Ardea in asteptarea unui om: Isus.
|