De-a pururi trist, in mijlocul campiei,
Voinicul bou priveste inainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei.
Si parca-ar vrea sa spuie prin cuvinte
Ca a ramas el paznicul mosiei,
Caci toti s-au dus in lumea veciniciei,
Iar Latiul e tara de morminte.
Trec norii, trec, spre asfintit de soare,
Invesmantand senina lui tacere
Intr-un mister de umbre calatoare.
El pleaca trist sa cate mangaiere
Urmand pe jos un lung sir de cucoare
Ce canta-n zbor o nota de durere.
|