Pe acropole

Tu, ca toate, esti in lume de substanta pieritoare,
Dar in forma ta de astazi pieritor nu e nimic;
Tu esti toata poezia omenirii ganditoare
Scrisa intr-un bloc de alba marmora de Pentelic.
Si cand razele din luna limpezi curg pe a ta frunte
In imensa, infinita liniste de orient,
Din trecut si pan’ la tine se intinde ca o punte,
Peste care tot trecutul se coboara in prezent.
Ah! ajuta-ma acuma, tu, Minerva inteleapta,
Sa gasesc printre atatea lucruri noua ce ma mint,
Drumul catre Salamina si navarcul ce asteapta
Sa ma-ntoarca la Megara, Eleusis si Corint.
Lasa-ma sa viu la tine, lume plina de parfumuri
Ce rasai din timpul clasic ce mi-a fost atat de drag;
Sa culeg in libertate trandafirii de pe drumuri,
Sa ma-mbat din armonia limbii din Areopag,

Sa cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris sa fie,
Nascatorul de iluzii, de dureri si poezii,
Astfel cum il vrea Sophocle , rasturnand o-mparatie
Si putand sa locuiasca pe obraji trandafirii.