I
Tu vei muri, in primavara care vine,
Cind rozele cu dulci suspine
Deschid boboci catifelati
De roua argintati,
Pe cind zefirii fug in cale,
Purtind parfume tropicale,
Pe cind din zarile-azurii
Coboara berzele ca nori alburii,
Iar din safirul cerului incep sa cada
Un stol de porumbei ca fulgii de zapada.
Tu vei muri, caci intr-o seara
Cind luna modelata-n ceara
Varsa lumina ei galbuie
Peste copaci si pe statuie,
Eu te-am zarit intr-o carare parasita :
Ftizia - amanta favorita -
Te saruta pe frunte si pe buze
Cu sarutari de lacome ventuze.
Te mingiia cu rniinile-amindoua
Pe ochii tai de roua,
Si tu cazusi la pieptu-i lesinata,
Amanta vesnic posedata !
II
- Deschide geamurile amindoua !
Tu mi-ai soptit.
Ca visurile albe sa ninga si sa ploua !
Sa curga marea de safir Printre perdelele de trandafir, Sa navaleasca razele de soare Cu seva vietii datatoare.
Tu, cu pupile dilatate, Visai in dantelari imaculate, Cind tuberozele plouara Aroma-ametitoare, solitara.
Si am deschis ferestrele-amindoua
Ca visurile de argint sa ninga si sa ploua
Deodata moartea ratacita,
Ca hirca sparta, mucezita,
A navalit printre ferestrele deschise,
incremenind extaticele tale vise.
Ea te-a cuprins usor, incet,
Cu doua brate de schelet,
Si tu te-ai stins intr-un suspin
Ca un caliciu alb de crin.
III
Ca intr-un parc albit de floare,
Tu dormi pe catafalc in vesnicie visatoare.
Din buclele ce cad peste urechi,
Rasari, madona vremilor stravechi,
Madona bizantina,
Uitata-ntr-o biserica-n ruina.
Pe fruntea ta de mistica imaculata Am pus o cruce "binecuvintata, Pe inima si peste sinul ca zapada Am rasfoit o roza de Grenada. Pe cind pe buzele de violeta moarta, Care-un suris de vaga fericire poarta, Eu am lasat o sarutare mai curata, Ca pe icoana sfintei adorata
|