Eu am cantat, eu cant si-o sa mai cant,
la margine de lume si de Tara,
incet-incet, cu limpezit cuvant,
strabun pamant si noua primavara.
Sub cer albastru inf loreste pom,
sub pom rasare fir de iarba verde.
Si omul, langa om, se stie Om
si crede-n Om, si-n vesnicie crede.
Stapan acasa si stapan la fel
in camp arat si semanat cu paine,
omul isi poarta grijile fidel
spre totdeauna sfanta zi de maine.
Eu am cantat, eu cant si-o sa mai cant
in dulce grai ca fagurul de miere
statornicit in vreme legamant
dintre frumoasa moarte si-nviere.
Iara atunci cand nu voi mai putea
sa-mi plec, fierbinte, fruntea peste foaie,
voi incerca, tot la Moldova mea,
sa fiu un simplu-aducator de ploaie.
Ci el, pamantul care ne-a crescut
si care azi ne creste, sfant, copiii,
prin an dusman de seceta-a trecut
si pururi insetat de-atunci se stie.
|