In memoria pictorului Aurel David,
autorul nemuritorului portret-arbore Mihai Eminescu
Cand toamna, stramoseste, desfrunzeste
livezile, cu tabiet, incet,
iara si iara Pomul Sfant ma atinteste
cu ochii Lui, cu ochii Marelui Poet.
Crescut pe mal abrupt de mare,
zbucnit-razbit prin stanca de granit,
acesta-i arborele nemuririi care
l-a-nvesnicit pe Aurel David.
A fost o fulgerare, o scanteie,
a fost un miez de noapte violet
O clipa unica a fost. Si o idee.
Dar a mai fost si-un arbore concret!
Ardea, se zbuciuma ca o faclie.
Se mistuia. Si n-avu pictorul decat,
durut, sa-i treaca umbra pe hartie,
sa o sarute omeneste si atat.
Ah, chipul lui de inaltare
catre luceferii din cer
ma insenina, ma cutremura,
ma doare,
ca o icoana in privaz,
ca un mister!
|