Nu-mi loviți umbra! Nu are nicio vina;
nu va insulta, nu va cearta,
nici nu se preumbla in jurul meu fara rost.
Devotata santinela, de-a pururi in post,
dimineața, de trupul meu se agața
și foșnește sfioasa
ca-n iarba prea-'nalta o lama de coasa.
Doar spre amiaza,
ca un fantomatic abur ratacit in oglinda,
tremura de cateva ori și dispare
in neșlefuite bucați de lumina.
Nu-mi loviți umbra! Nu are nicio vina;
nu va insulta, nu va cearta,
nici nu se preumbla in jurul meu fara rost.
Devotata santinela, de-a pururi in post,
dimineața, de trupul meu se agața
și foșnește sfioasa
ca-n iarba prea-'nalta o lama de coasa.
Doar spre amiaza,
ca un fantomatic abur ratacit in oglinda,
tremura de cateva ori și dispare
in neșlefuite bucați de lumina.
Nu-mi loviți umbra! Nu are nicio vina;
prieten de soi, ma-'nsoțește tacuta,
numarandu-mi pașii in gand, din doi in doi.
Precum toiagul unui orb
orice drumeag il ține minte;
la fel ca el, pe langa mine o ia 'nainte
spre-acel peron fara sigla, rece și pustiit,
unde nici un tren n-a venit, dar nici n-a plecat,
de parca blestemul singuratații l-ar fi napadit
ca ciulinii și pirul un ogor nearat.
Nu-mi loviți umbra! Nu are nicio vina;
numai eu sunt nepoftita intrusa cu inima, suflet și chip
al acestui vremelnic canton din apa, lut și nisip.
Numai eu, exilata intr-un timp nedorit,
ca o condamnata ce-și cara in lanțuri speranțe perfide
trag dupa mine uitate pacate, ispite avide,
și vini nemarturisite vreodat'.
Nu loviti umbra! Nu are nicio vina; in fiecare noapte
de trupul meu se anina și, in caința ca un ascet,
cand in mine rugile tac ea isi misca buzele-ncet.
|