Sapte luminari au aprins la far. Si n-a sosit din vifor pescarul. Bauna marea, cerneala ei stropeste casele albe. Si pesti zdrobiti in bucati se lipesc de stinci. Femeia lui Naarip,
Cu parul despletit, cu miinile blestemate, Zbiara ragusita-n noapte : "Maica Precista,
lasa-l acasa.
Daca e in cer, arunca-l din cer, Caci locul lui e linga visla." Batrinii pescari tremura de mare si de nebunia femeii, Tinerele odrasle cu miinile apara flacarile luminarilor Ce arid sub icoana lui Dumnezeu. Suiera ploaia ca plumbul ciuruit, Mortii rid in pamint si se cutremura pamantul,
Valurile poarta suflete albe iesite din fundul marii, Se fring catarguri, odgonul crapa, miroase a pucioasa.
Femeia lui Naarip nu mai sfirseste ; Arunca pietre grele in apa : anii ei. isi smulge de pe sin crucea : copilul ei. isi scuipa singele : dragostea ei.
|