Era o zi senina, ca acum
(Tu, chintesenta-a zilelor senine!).
Se destramau padurile de fum
In urma, pe cetoasele coline.
Calatoream, de mult, catre apus
Cand drumul m-a adus intr-o campie
Greu adancita-n umbra viorie
A codrilor ce-o strajuiau de sus.
Si te-am zarit. Departe, in amurg,
Fixai curbura unui spatiu care
Inainta treptat in inserare
Cu soarele si neclintitul burg.
Stateai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit
Acolo chiar, pe dalele curbate,
Si am ramas cu tine in cetate,
Si cred ca tot acolo am murit
Uitasem totul: codrii, lungul drum,
Cetatea, podul, gustul gurii tale
Si brusc, mi le-am reamintit acum,
Cand mi-ai zambit ca si atunci, pe dale.
|