Trebuie sa ma grabesc, caci pamantul se intuneca
si umbra se intinde
insa eu ridic umbra sa fac din ea aripa.
Umbra ridicata, perna de somn
pe care odihneste lumina.
Si ridic intunericul si fac sa vedeti in el
bolti vinete, templele stelelor clatinatoare,
indepartez imposibilul si-i dau un nume ca sa-l cunoastem
si sa stie ca poate fi infrant
Si acum canta lautele absentelor
si ceea ce a fost si pare doar ca nu mai e
si ceea ce-i nenascut si se va intrupa si ne va semana
si nu va fi niciodata oprire,
ci o neauzita, ridicata'n uimire
moara de argint, tavalug de valuri,
nesfarsita cascada a unor aripi
circulare.
Caci totul trebuie trait si fara sfarsit
sa fie.
Putere a suferintei, sceptre de flori ale soarelui,
fantani facand sa izbucneasca lumina
din gurile incremenite ale absentei.
|