imi strabati toate drumurile,
mi te-ntinzi pala-n barcile cearcanelor,
te ghemuiesti in inima,
o faci sa tresara in zori cu bataia celor dintai clopote,
la masa cand privesc spre pustiul scaun visiniu, spre seara cand devin nisip si scanceste
in mine un caine gata sa se prefaca in lacrima.
Esti in mine ca un falfait
necontenit de aripi.
Nu pleci niciodata, te intregesti de pretutindeni:
din ochiul fantanilor in care ne-am oglindit,
dinspre marea pe care o iubesti,
din muntii pe care ti-am sarutat fruntea rece,
din cuvintele intelese numai de noi,
din unghiurile casei unde lumina-si misca paianjen
din ochii crengilor privite ultima oara,
dinspre strazile unde-ti aud pasii,
tocurile grabite sa ajunga acasa.
Pe toate drumurile vii,
pe cele de pamant, si de vazduh, si de apa.
Esti in mine si-n afara de mine.
Dar nu poti sa deschizi usa.
|