Plingea pe strada clarinetul, sub cer cu soare african, Plingea cu glasul sau elastic ca de pribeag copil orfan.
Si-atunci un stol de pasari albe, printre ferestrele deschise, Mi-au navalit pe loc odaia. in zbor trecusera abise.
Le-am intrebat de cind pornit-au, si oare cind or sa mai vie,. Dar au tacut, si banuit-am c-au strabatut o vesnicie.
Si cum erau atit de multe, am tresarit privind la ele : Erau ratacitoare, triste, asa ca dorurile mele.
Le-as fi oprit, dar disparura si-n pieptu-mi inflori regretul, Ca un orfan zdrobit de chinuri tacuse-n strada clarinetul.
|