«Cand ploaia bolnava ce plange si-alearga pe negrele strade Sperand adapost sa gaseasca loveste-n ferestrele reci, Cand nimeni nu stie ca trupu-mi in putreda pulbere cade Ce trista e-n seara odaia din care plecat-am pe veci!
Zambila ce-ncepe sa-nvie, privind printre storuri m-asteapta Romanul cu foaia-ndoita se mira ca nu-l ispravesc, Apolo de bronz, de pe soclu, spre usa privirea-si indreapta Si-un plic de la tine, - pe masa -, asteapta sa viu sa-l citesc.
Un jilt langa foc mediteaza - clavirul gandeste-o poema. Lumina din soba s-alunga in fund pe-nfloritul tapet, Perdelei dand chip de femeie, consolei dand chip de trirema Si calpului glas de ceasornic dand vers leganat de sonet.
Vad micile cadre-n perete, rosite de-a sobei vapaie
Sofaua pe care adesea sculptat-am un vis ingeresc,
Dar eu nu ma vad nicaierea - si totusi ma simt in odaie,
Si-un plic de la tine, pe masa, m-asteapta sa viu sa-l citesc».
|