Am sufletul de lut si inima inchisa-n piatra, sunt orb si mut.
Cuvintele se-ngramadesc suvoi dar poarta gurii mele-i ferecata,
Chiar daca ochii stinsi abia mai vor sa vada, ca trupul este gol si-mpovarat,
Eu totusi simt ca in privirea mea se savarsesc o mie de pacate, odata.
M-afund in mlastina si nimeni nu e imprejur, ca sa ma scoata,
Deasupra, ploile de griji si de necazuri nu contenesc sa cada in rafale.
Eu trupul nu-l mai simt de mult, caci sangele s-a scurs incet din vine.
Asa vrea sa plang acum, stiu doar ca viata pentru fericire nu ni-i data.
Incerc sa ma-nchipui, cu ochii mintii, ca pe-un bloc de marmura curata,
Ce isi asteapta sculptorul sa scoata, la iveala, forma toata,
Capabil sa surprinda incordarea lumii-ntregi, doar cu o dalta.
Asa venim pe lume, puri, fara de pata, apoi ne-mbracam in haine de pacate,
Si orisicat am cauta cuvinte de-alinare si raspunsuri, viata intreaga
Nu-i de-ajuns, caci nu ne este dat sa respiram si sa iubim, decat odata.
RI |