Deodata singuri. Indepartandu-ne de Ierusalim, sporovaind ceva intre noi.
Florile de abur pe geamuri, in aceasta periferie, imi spune, sunt fiicele frigului. Dar pe retina ?
Unde e diafanul loc gol invins de vant ? Sau zburatoarele
alungate din cuiburi la caderea serii, flori ale vazduhului zburatacite degrab' in pustiul si gol
si inalt, in cenusiul din vant ? Unde e fuiorul de aur al stelei ce vine fara sa se mandreasca, sa ne indice doar distanta sau proximitatea, dupa o mie sau doua de ani de drum spre a noastra saracita prezenta-urgie ? Suntem, in cercul nostru, cu unul mai multi intotdeauna cand suntem flamanzi
Vocile acestea imi par cunoscute. Áue ori úhuie in sonuri uscate de undeva de aproape,
din cerul clar sau din iezerul de foc. Din piatra, din scocuri.
Eram surd si gangav si natang inca
atunci, dar durerea neimputinata m-a facut sa strig.
Renuntarea la castig e, si ea, cateodata inceputul castigului. Am inteles, de atunci, cum muschiul verde se fixeaza pe stanci, traind doar cu apa si umbra. Dupa soroc.
Am strigat Domnului toata ura mea pentru finit, pentru lucrurile asezate,
cu migala oranduite, laolalta, cuminti. Am urlat deodata cu fiarele campului din rinichi
si din ficati, cu toate fiintele acelea dezbracate, fara nici un pretext de ascundere sub foi ori altoi
de pom sau de vita, nevoind sa-si lase pielea naparlita pentru vreo alta, asemeni sarpelui, vrand
cu toatele, alaturi de mine, netotul, sa se inhame la trasura, pe speze proprii, in jugul umanitatii estropiate.
Vrajit de armoniile vastului spatiu de dedesubt, uitand ca sunt muritor
si pamantean, simplu trecator, fragilitate mascata, un biet duh intrupat, un oarecare, un oaspe.
Nutresc nadejdea ca voi intra odata si odata in huceagul luminos, al ''fi-irii'', chiar de-ar fi numai deodata cu cucii. Ca o presimtire a verii. Ori a crucii.
Blazat si catranit, sarman exemplar al unei specii de-acum pe duca, ma grabesc sa dau
crezare instinctului meu din ce in ce mai nauc. Cine-ar putea sti cu adevarat
de unde sufla si unde va trage, in definitiv, vantul acesta hain al iernii sufletului ?
Va mai sufla el cu vuiet clar in indistinct ?
Vederea mi se limpezeste, existentiala si esentiala, abia la piciorul crucii.
Suflul grav al imensei mase a materiei, a uscatului si udului, a oazelor si desertului, irumpe in flacari de vulcan topit.
Numai omul doritor de simtiri ceresti se aseaza de-acum in nedorinta, in vag, in netarmurit.
Ascult la intervale risipite suierul acesta « nou » al vantului, animatorul ploii si al
gheturilor peste un pamant abandonat de soare. Ascult bataile inimii
celui de langa mine, suflul lui de sclav tanar haladuind linistit in noaptea amara.
Ascult, iau seama si judec. Si eu fiu al pamantului sunt.
Mi-e teama pentru orase si pentru sate. Degeaba imi vor atata altii curajul. De n-ar apara Domnul cetatea
s-ar narui toate in asprul vant, totul s-ar stinge in fasa, acum, pe veci, definitiv. Frant. Chiar dimineata, chiar vara.
Urmele carelor pe nisip inca nu s-au uscat,
armele vanatorilor de oameni inca nu s-au odihnit,
orice albie tremura cu infinita teama, in albul de var, la stingerea fluviului. La ultima atingere
Oare aburi urca acolo, in cadere, sau tot fum ? Fabrica aceea beteaga, din apropiere,
va ajunge cu siguranta un urias cimitir. Dar nu osuar. Un ultim depozit de fier vechi, ruginind in pustiu, ori ruginind de pustiu in golul pustiu. Amin. Vino, Doamne Isuse ! Maran atha, zice. Amin.
|